ICCJ. Decizia nr. 1650/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1650/2010
Dosar nr. 746/46/2009
Şedinţa publică din 23 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul U.D. a formulat în contradictoriu cu A.P.I.A. - Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, contestaţie împotriva deciziei nr. 16162 din 29 aprilie 2009 emisă de intimată, solicitând şi anularea procesului-verbal de constatare încheiat la 6 martie 2009, prin care s-a constatat că reclamantul datorează un debit de 160.994,37 RON, reprezentând valoarea plăţilor compensatorii primită pentru zona montană, solicitând a fi exonerat de plata debitului.
Cererea este întemeiată în drept pe art. 1 din Legea nr. 36/1991, OUG nr. 125/2006, OG nr. 79 /2003, OG nr. 93/20C3.
În motivarea cererii s-a arătat că prin procesul verbal s-a reţinut că petentul urmează să returneze intimatei suma de 160.994,37 RON, reprezentând fonduri ce i-au fost acordate în cadrul schemei unice de plată pe suprafaţa 1417,72 ha fiind înştiinţat asupra faptului că nu i se va mai acorda suma de 64.601,36 RON plăţi compensatorii pentru zona montană defavorizată în anul 2007.
Sumele au fost stabilite prin Decizia 2530671 din 14 iunie 2008 în baza cererii formulate de petent şi a actelor doveditoare, suma 160.994,37 RON fiind virată în contul Primăriei C., reprezentând o parte din arendă în baza contractului de arendare încheiat cu aceasta.
Prin sentinţa civilă nr. 156/F-Cont din 7 octombrie 2009 Curtea de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia formulată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, în temeiul OUG nr. 125/2006 reclamantul a încheiat cu Consiliul Local C. contractul de arendare din 31 mai 2007, pe durata unui an pentru suprafaţa de 1744,91 ha păşune cu arendă de 58 euro/ha.
Cererea a fost formulată potrivit art. 6 din OUG nr. 125/2006, potrivit căruia beneficiarii plăţilor directe în cadrul schemei de plată unică pe suprafaţă pot fi persoanele fizice şi/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea.
Reclamantul a arătat chiar că banii încasaţi au fost viraţi în aceeaşi zi Consiliului local, cu titlu de plată arendă, conform contractului nr. 10/2007, însă acest aspect nu dovedeşte faptul că a îndeplinit obligaţiile legale, anume exploatarea terenului, prima cerinţă pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă (art. 7 din OUG nr. 125/2006 şi art. 37 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 1698/2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR). Acest din urmă text are în vedere acordarea plăţilor numai exploatanţilor care se angajează să îşi desfăşoare activitatea agricolă în zonele delimitare în cursul unei perioade de minimum cinci ani de la prima plată. Or, contractul de arendare este încheiat pe un singur an şi nu s-a făcut dovada unei prelungiri a acestuia iar pe de altă parte arendarea presupune exploatarea terenului de către arendaş iar nu de către terţe persoane, cu care de asemenea nu s-a dovedit nicio legătură contractuală, reclamantul arătând ca aceştia sunt cetăţeni din comună.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul U.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Argeş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ. în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
În cauza de faţă reclamantul a solicitat anularea deciziei A.P.I.A. nr. 16162 din 29 aprilie 2009 prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de U.D. împotriva procesului-verbal de constatare din 11 martie 2009 întocmit de Direcţia Antifraudă şi Control Intern.
Decizia nr. 16162 din 29 aprilie 2009 a fost emisă în temeiul dispoziţiilor următoarelor acte normative:
- OUG nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007 şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură;
- OG nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător;
- OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal
Prin procesul-verbal de constatare, Direcţia Antifraudă şi Control Intern din cadrul A.P.I.A. a stabilit că reclamantul U.D. datorează A.P.I.A. suma de 160.994,37 RON.
În ceea ce priveşte procesul-verbal de control, Înalta Curte reţine incidenţa următoarelor dispoziţii ale OG nr. 79/2003:
„Art. 1. - Prezenta ordonanţă reglementează activităţile de constatare şi de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană şi/sau din fondurile de cofinanţare aferente, ca urmare a unor nereguli.”;
„Art. 2. - În sensul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (…) d) creanţele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunităţii Europene şi/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi/sau la bugetele de cofinanţare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare şi a sumelor de cofinanţare aferente şi/sau ca urmare a obţinerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanţare integrală ori parţială a acestor fonduri”;
„Art. 3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanţă: a) actul/documentul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare”;
Art. 3 alin. (4) - (6):
„(4) Titlul de creanţă specificat la alin. (2) lit. a) constituie înştiinţare de plată şi cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C. proCod Fiscal, precum şi elemente specifice, acolo unde este necesar.
(5) Titlul de creanţă se comunică debitorului în conformitate cu prevederile C. proCod Fiscal
(6) Împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele stabilite de OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”;
Art. 4 alin. (2): „Creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor”.
Din cuprinsul dispoziţiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal întocmit de Direcţia Antifraudă şi Control Intern din cadrul A.P.I.A. este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proCod Fiscal, ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de acelaşi Cod, respectiv Titlul IX – „Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.
În acest sens, Decizia A.P.I.A., ce formează obiectul acţiunii, a fost emisă în temeiul dispoziţiilor C. proCod Fiscal ca urmare a soluţionării contestaţiei formulate împotriva procesului-verbal şi poate fi contestată în condiţiile art. 218 alin. (2) din acelaşi Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii”.
În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proCod Fiscal, în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de contencios administrativ competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva unei asemenea decizii emise de A.P.I.A. sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000 RON, astfel că instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă este Tribunalul Argeş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Un argument în plus, în sensul celor reţinute îl reprezintă şi faptul că la data de 15 februarie 2010, în şedinţa plenului judecătorilor secţiei contencios administrativ şi fiscal, a fost adoptată următoarea soluţie de principiu pentru unificarea practicii:
În raport cu prevederile art. 3 alin. (2) şi (6) din OG nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, actele de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare sunt titluri de creanţă, ce pot fi contestate în condiţiile şi termenele stabilite de C. proCod Fiscal
Astfel fiind, întrucât au ca obiect creanţe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuţii bugetare în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Acţiunea având ca obiect anularea deciziilor emise de A.P.I.A. în procedura reglementată de OG nr. 79/2003 este de competenţa instanţei de contencios administrativ, determinată în funcţie de valoarea creanţei bugetare potrivit regulilor de competenţă prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Soluţia adoptată a fost luată în vederea interpretării şi aplicării unitare a legislaţiei în materia contenciosului administrativ, de care instanţa este datoare să ţină seamă, în considerarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securităţii raporturilor juridice şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat în mod constant că rolul jurisdicţiei supreme este acela de a stabili o interpretare de urmat a dispoziţiilor legale, prin înlăturarea divergenţelor de jurisprudenţă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 6 decembrie 2007 în cazul B. împotriva României).
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi pe cale de consecinţă va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Argeş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de U.D., împotriva sentinţei civile nr. 156/F-Cont din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Argeş, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2254/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 2292/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
