ICCJ. Decizia nr. 1677/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1677/2010
Dosar nr. 7649/2/2008
Şedinţa publică din 24 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul D.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând obligarea pârâtului să transmită informaţii uzuale, punctuale, clare şi la obiect conf. OG nr. 27/2002 şi Legea nr. 233/2002 în raport de art. 67 alin. (5) din Legea nr. 265/2007 şi art. 18 din anexa la ordinul ministrului transporturilor nr. 3 din 7 ianuarie 2008 şi de asemenea, obligarea pârâtului să precizeze sensul, scopul şi valoarea practică (reală) a sintagmei „autorizarea autovehiculului" din art. 67 alin. (5) din Legea nr. 265/2007 şi instituţia care se ocupă cu „autorizarea autovehiculului".
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin petiţia nr. 17082, a solicitat pârâtului informaţiile menţionate acesta refuzând să răspundă şi comunicându-i alte informaţii. A dezbătut punctual răspunsurile date, care erau inutile pentru reclamant, referitoare la „procedura de autorizare a autovehiculelor, instituţia care eliberează tipizatul care atestă autorizarea autovehiculului referitoare la modul autorizaţiei" şi la data intrării în vigoare a autorizaţiei pentru autovehicul. A subliniat sintagma „denumirea instituţiei care se ocupă de autorizarea autovehiculului".
La data de 23 ianuarie 2009, reclamantul şi-a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâtului la comunicarea legii care reglementează procedura de autorizare a unui autovehicul pentru destinaţia transportului în regim de taxi, în regim de încheiere sau autovehicule pentru şcoală la precizarea instituţiei care eliberează tipizatul care atestă autorizarea autovehiculului; la precizarea modelului autorizaţiei autovehiculului şi la precizarea datei când intră (a intrat) în vigoare, autorizarea autovehiculului.
Prin sentinţa civilă nr. 1016 din 11 martie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul D.A. în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că la cererile formulate de către reclamant şi înregistrate la pârât sub nr. 17082 din 16 septembrie 2008 şi nr. 19421 din 23 octombrie 2008, acesta din urmă a răspuns cu adresele nr. 24/RP/1053/2008 din 19 septembrie 2008, nr. 43/5099 din 25 septembrie 2008 şi nr. 43/5683 din 18 noiembrie 2008, aspect necontestat.
Totodată, instanţa de fond a mai constatat că răspunsurile formulate de către pârât au un conţinut corespunzător, ele cuprinzând elementele necesare identificării informaţiilor solicitate de către reclamant, respectiv legea în sens larg, care reglementează procedura de autorizare a autovehiculului pentru activităţile indicate (OMTC nr. 1856/2006 şi celelalte acte normative indicate în preambulul său, precum şi Legea nr. 38/2003), instituţia care eliberează tipizatul care atestă autoritatea autovehiculului (informaţie cuprinsă în actele normative indicate anterior, pentru fiecare din activităţile specificate, modelul autorizaţiei şi când intră în vigoare autorizarea pentru autovehicul (aspecte ce rezultă din adresele de răspuns şi actele normative menţionate).
Trebuie precizat, în acest context, că legea îl obligă pe pârât să răspundă la cererile sau petiţiile care îi sunt adresate, iar nu să efectueze interpretări de legi sau analize juridice în favoarea solicitanţilor, întrucât în cazurile din urmă reclamantul trebuie să se adreseze unor persoane calificate în acest sens.
Întrucât în cauză nu există un refuz nejustificat de soluţionare a cererilor formulate de reclamant în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul D.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că acţiunea are ca obiect obţinerea de informaţii de interes public de la M.T.I. pe baza a 4+1 întrebări referitoare la procedura secretă de "autorizare a autovehiculului" pentru una din cele trei activităţi prevăzute de art. 67, alin. (5) din Legea nr. 265/2007.
Recurentul îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., arătând că motivele reţinute de instanţa de fond sunt contrare cu:
- răspunsurile de la filele 9 şi 11 formulate de M.T.I. la cele 4+1 întrebări de la filele 6 şi 10;
- lipsa tipizatului prin care să se confirme existenţa procedurii de autorizare a autovehicolului. Eventuala existenţă a tipizatului care confirmă autorizarea autovehicolului ar putea dovedi denumirea instituţiei emitente, perioada de valabilitate a autorizării autovehicolului precum şi legea în baza căreia se autorizează autovehicolul;
- în cuprinsul Legea nr. 38/2003, lege pe care se sprijină motivarea primei instanţe nu există sintagma" autorizarea autovehicolului";
- în cuprinsul O.M.T.C.T. 1856/2006 pe care se sprijină motivarea primei instanţe nu există sintagma "autorizarea autovehicolului"
- în cuprinsul Legea nr. 265/2007 sintagma "autorizarea autovehicolului" apare în premieră şi în exclusivitate în art. 67, alin. (5);
- în cuprinsul O.M.T. nr. 3 din 07 ianuarie 2008 din M.Of. 34 din 16 ianuarie 2008 sintagma "autorizarea autovehicolului" apare pentru a doua oară în legislaţie şi în exclusivitate în art. 18 din anexă;
- reproducerea art. 67, alin. (5) din Legea nr. 265/2007 ad litteram în art. 18 din anexa la O.M.T. 3/2008 încalcă prevederile art. 15, alin. (1) şi (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în 2004;
Recurentul mai arată că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o normă legislativă trebuie să fie accesibilă şi previzibilă.
Se mai susţine că Parlamentul României, la iniţiativa Registrului Auto Român tutelat de M.T.I., a votat art. 67, alin. (5) din Legea nr. 265/2007 prin care se interzice acumularea a două sau trei autorizaţii pentru acelaşi autovehicul. Din această interdicţie prevăzută de art. 67, alin. (5) din Legea nr. 265/2007 rezultă în mod logic că există procedura secretă de autorizare a autovehicolului pentru o singură activitate economică. În caz contrar, ar fi absurd să se interzică cumularea a doua sau trei autorizaţii pentru două sau trei activităţi economice pentru acelaşi autovehicul dacă nu ar exista autorizarea autovehicolului pentru fiecare activitate economică luată separat.
Art. 67 alin. (5) din Legea nr. 265/2007 a fost astfel conceput pentru a justifica retroactiv, în drept, refuzul Registrului Auto Român de a efectua Inspecţia tehnică periodică şcoală şi taxi pentru acelaşi autovehicul dublu funcţional.
Din răspunsurile furnizate de M.T.I. rezultă că procedura de autorizare a autovehicolului nu este identică cu procedura de Inspecţie tehnică periodică şi nici nu este precizată relaţia de condiţionalitate între cele două proceduri.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin sentinţa atacată, instanţa, în mod corect a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a reclamantului.
Reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii la transmiterea de informaţii uzuale, punctuale, clare şi la obiect conform OG nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor în raport de art. 67 alin. (5) din Legea nr. 265/2007 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere şi art. 18 din Anexa la Ordinul ministrului transporturilor nr. 3/2008 şi, de asemenea, obligarea la precizarea sensului, scopului şi valorii practice a sintagmei „autorizarea autovehiculului" din art. 67 alin. (5)din Legea nr. 265/2007 şi precizarea instituţiei care se ocupă cu „autorizarea autovehiculului".
Înainte de a se adresa instanţei, reclamantul s-a adresat Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii prin petiţiile înregistrate sub nr. 17082 din 16 septembrie 2008 şi nr. 19421 din data de 23 octombrie 2008.
Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a dat curs acestor petiţii prin actul nr. 24/RP/1053/2008 şi prin actul nr. 43/5683/2008, îndeplinindu-şi astfel, obligaţiile legale îi termenul şi în condiţiile stabilite de dispoziţiile OG nr. 27/2002, răspunsurile fiind formulate în limitele atribuţiilor şi competenţele acestei instituţii.
Din actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că pârâtul la întrebarea cu privire la indicarea legii care reglementează procedura de autorizare a autovehiculului şi modelul autorizaţiei pentru cele trei activităţi, taxi, închiriere şi şcoală de conducători auto, răspunsul a fost în sensul precizării faptului că eliberarea autorizaţiei şcolii de conducători auto şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească vehiculele destinate instruirii practice în conducerea auto în vederea obţinerii permisului de conducere a autovehiculelor, îşi găsesc sediul materiei în Anexa 1 la OMTCT nr. 1856/2006 pentru aprobarea Părţii I „Normele de autorizare a şcolilor de conducători auto" din Normele de autorizare a funcţionării centrelor de pregătire a personalului din domeniul transporturilor rutiere, celelalte autorizaţii nefiind eliberate de organisme din cadrul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii.
La întrebarea cu privire la instituţia care eliberează autorizaţia, răspunsul a fost în sensul indicării Autorităţii Rutiere Română, ca fiind singura instituţie abilitată de lege să elibereze autorizaţia pentru şcoala de conducători auto.
Cu privire la precizarea modelului autorizaţiei autovehiculul, respectiv a datei intrării în vigoare a acesteia, răspunsul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii a fost formulat în temeiul dispoziţiilor OMTCT nr. 1856/2006, dispoziţii care au intrat în vigoare la data de 31 octombrie 2006.
Astfel fiind, rezultă, fără putinţă de tăgadă că Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile stabilite de OG nr. 27/2002 în sarcina sa cu privire la soluţionarea cererilor petentului, răspunzând punctual şi în limitele atribuţiilor şi competenţelor conferite de lege în sarcina sa şi pe cale de consecinţă, nu poate fi obligat la îndeplinirea unei îndatoriri pe care deja a onorat-o.
Înalta Curte constată că în mod corect a mai reţinut instanţa de fond şi faptul că interpretarea unor acte normative excede competenţelor Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, astfel încât prin prisma OG nr. 27/2002 raportat la răspunsurile date solicitărilor recurentului, cererea este nefondată.
Din motivele de recurs precum şi din cererea de chemare în judecată reiese faptul că recurentul-reclamant este nemulţumit în fapt de actele normative la care Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a făcut trimitere în răspunsurile date şi nicidecum de neîndeplinirea obligaţiei instituită de OG nr. 27/2002 în sarcina Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii.
Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.A. împotriva sentinţei civile nr. 1016 din 11 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1676/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1691/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
