ICCJ. Decizia nr. 1788/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1788/2010
Dosar nr. 1699/85/200.
Şedinţa publică din 25 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 284/F/CA din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul B.A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale şi Guvernul României, a anulat Ordinului nr. 65 din 23 aprilie 2009 emis de conducătorul primei pârâte, prin care reclamantul a fost eliberat din funcţia de conducere de director executiv adjunct la Agenţia Judeţeană de Prestaţii Sociale Sibiu, şi a obligat pârâţii la plata către reclamant a drepturilor salariale restante, în cuantum integral, actualizate, indexate, majorate şi recalculate la data plăţii, pentru perioada 22 mai 2009 - 09 decembrie 2009, precum şi a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi a respins, ca atare, acţiunea formulată de reclamant împotriva acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul a ocupat funcţia publică de conducere de director executiv adjunct la Agenţia Judeţeană de Prestaţii Sociale Sibiu, din care a fost eliberat prin Ordinul nr. 65 din 23 aprilie 2009 emis de preşedintele Agenţiei Naţionale de Prestaţii Sociale, în temeiul OUG nr. 37/2009.
Prin Ordinul nr. 86 din 21 mai 2009, emis de aceeaşi autoritate, în perioada de preaviz şi în temeiul aceleiaşi ordonanţe, a fost modificat raportul de serviciu al reclamantului, prin mutarea definitivă a acestuia pe funcţie publică de execuţie în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia a Copilului Sibiu.
Reclamantul a înţeles să uzeze de dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că prin Decizia nr. 1257/2009 emisă de Curtea Constituţională s-a stabilit că dispoziţiile OUG nr. 37/2009 sunt neconstituţionale iar prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. I pct. 1-5 şi 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII şi anexa nr. 1 din OUG nr. 105/2009 sunt neconstituţionale, astfel că urmează a se constata că actul normativ respectiv nu îşi mai produce efectele.
Instanţa de fond a reţinut că nu pot fi primite susţinerile pârâtului Guvernul României privind inadmisibilitatea acţiunii, în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, justificat de faptul că prezenta acţiune trebuie soluţionată după procedura specială reglementată de Legea nr. 188/1999 şi nu după cea prevăzută de legea contenciosului administrativ, respectiv art. 9 alin. (4) şi (5), întrucât OUG nr. 37/2009 nu a fost declarată neconstituţională ci legea de aprobare a ei iar, odată cu aprobarea prin lege, ordonanţa devine la rândul său parte componentă a legii, astfel că nu mai poate face obiectul procedurii reglementate de art. 9.
Cu privire la prima chestiune, arată prima instanţă, situaţia premisă avută în vedere este eronată întrucât Legea nr. 188/1999 nu cuprinde norme specifice de soluţionare a acţiunii în contencios privind drepturile funcţionarilor publici, dispoziţiile art. 106 din actul suscitat nefăcând decât să confirme această alegaţie, sens în care dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente.
Referitor la cea de-a doua chestiune, se arată în considerentele sentinţei atacate, trebuie avut în vedere faptul că, la momentul sesizării instanţei - 26 mai 2009 - OUG nr. 37/2009 era în vigoare, actul administrativ vătămător, respectiv Ordinul nr. 65 din 23 aprilie 2009, a fost emis în aplicarea în concret a acestei ordonanţe iar cerinţele formale ale art. 9 alin. (1) din Legea 554/2004 erau pe deplin întrunite.
Pe de altă parte, apreciază instanţa de fond, este adevărat că prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 Curtea Constituţională reţine că, după aprobarea ordonanţei de urgenţă de către Parlament, controlul de constituţionalitate se exercită faţă de legea de aprobare, al cărei conţinut este chiar ordonanţa guvernamentală; altfel spus, legea de aprobare integrează în totalitate prevederile din ordonanţa de urgenţă aprobată, iar, prin aprobare, ordonanţa de urgenţă încetează să mai existe ca act juridic normativ distinct; aprobarea dă naştere, însă, unui act normativ nou, care a absorbit şi ordonanţa de urgenţă. Ca atare, consideră prima instanţă, întrucât devin parte integrantă a legii de aprobare, dispoziţiile ordonanţei de urgenţă pot fi supuse controlului de constituţionalitate în condiţiile art. 146 lit. a) din Legea fundamentală.
Totodată, se arată în considerentele sentinţei atacate, aceste aspecte nu pot fi interpretate în maniera dorită de Guvern, pe de o parte, pentru că legea de aprobare a ordonanţei nu poate retroactiva, deci nu poate avea efecte asupra actului administrativ vătămător, iar pe de altă parte, evenimentele ulterioare sesizării instanţei survenite în plan legislativ (aprobarea ordonanţei prin lege) nu pot conduce la paralizarea acţiunii (pentru faptul ca cerinţele art. 9 nu mai sunt întrunite atâta timp cât nu mai există ordonanţa) în condiţiile în care, iniţial, aceasta corespundea întrutotul formalismului procedural stabilit de art. 9 din Legea nr. 554/2004 iar aceste modificări nu-i pot fi imputate reclamantului.
O interpretare contrară ar fi în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât dreptul de acces la justiţie ar putea fi paralizat prin intervenţia unei alte puteri, după ce instanţa a fost deja legal sesizată. Având în vedere cerinţele formale diferite între acţiunea în anularea actului administrativ reglementată de art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004 şi cele ale acţiunii speciale întemeiate pe dispoziţiile art. 9 din acelaşi act normativ, respingerea acesteia din urmă ca efect al survenirii unui eveniment ulterior sesizării instanţei, în plan legislativ, ar face imposibilă o nouă sesizare a instanţei de contencios administrativ pentru susţinerea unei acţiuni în anulare în condiţiile în care dispoziţiile art. 7 şi art. 10 din Legea nr. 554/2004 nu mai pot fi respectate.
De altfel, reţine instanţa de fond, aşa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Decizia nr. 2794/04 din 06 iunie 2006 pronunţată în cauza Clinique du Chateau de la Maie vs. Franţa, art.6 nu se consideră încălcat în măsura în care validarea legislativă ulterioară nu a intervenit în cursul unui proces. per a contrario, intervenţia legislativă ulterioară promovării unui proces asupra actului atacat reprezintă o atingere adusă dreptului reglementat de art. 6.
Conchide prima instanţă cu privire la acest aspect că aprobarea OUG nr. 37/2009 prin lege, ulterior sesizării instanţei de contencios administrativ în condiţiile art. 9 din Legea 554/2004, nu poate avea ca efect respingerea acţiunii ca devenită inadmisibilă, atâta timp cât conţinutul ordonanţei a fost preluat integral de lege iar dispoziţiile acesteia au fost declarate ca fiind neconstituţionale, neexistând nici o justificare obiectivă care să împiedece instanţa să facă aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Or, aşa cum s-a arătat în Decizia nr. 414/2010 emisă de Curtea Constituţională, „lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanţe de urgenţă etc.)", astfel încât, în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, se impune anularea ordinului contestat, emis în aplicarea în concret a unui act normativ lipsit de temei constituţional.
Referitor la solicitarea de obligare a pârâtului la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, instanţa de fond a constatat că aceasta este întemeiată, atâta timp cât revocarea sa din funcţie s-a realizat în mod nelegal; perioada pentru care se justifică acordarea acestor drepturi este demarcată ca moment iniţial de data punerii în executare a ordinului atacat (25 mai 2009) în timp ce momentul final îl constituie data până la care ar fi avut dreptul la această remuneraţie, respectiv până la reintegrarea sa pe funcţie.
Având în vedere, însă, că reclamantul a renunţat la acest petit, instanţa de judecată a luat în considerare data de 09 decembrie 2009, ca manifestare a principiului disponibilităţii.
Referitor la conţinutul drepturilor pecuniare, instanţa a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, reclamantul are dreptul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.
Instanţa de fond a apreciat ca nerelevantă susţinerea pârâtei conform căreia reclamantul a solicitat transferul său pe o funcţie de execuţie, întrucât această solicitare este ulterioară eliberării lui forţate din funcţia de conducere şi determinată de aceasta; condiţionarea cuantumului despăgubirilor de modalitatea de obţinere a veniturilor ulterior producerii efectelor de către actul atacat (respectiv dacă reclamantul ocupă o altă funcţie sau desfăşoară o altă activitate remunerată) nu poate fi primită, întrucât între aceasta şi faptul generator nu există legătură de cauzalitate.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, aceste aspecte, alături de culpa autorităţii privitoare la imposibilitatea realizării, în perioada 22 mai 2009 - 09 decembrie 2009, a atribuţiilor manageriale specifice funcţiei de director executiv adjunct, precum şi în raport cu principiul reparării integrale a prejudiciului, permit să se concluzioneze că cererea privind acordarea drepturilor salariale restante, în cuantum integral, actualizate, indexate, majorate şi recalculate la data plăţii este întemeiată.
Referitor la cererea privind acordarea daunelor morale, prima instanţă a apreciat că este, de asemenea, întemeiată faţă de dispoziţiile art. 9 alin. (5) raportat la art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi faţă de împrejurarea că reclamantul a suferit un prejudiciu de imagine ca urmare a schimbării intempestive din funcţia pe care o exercita cu profesionalism (dovadă fiind calificativele obţinute cu ocazia evaluării, vizibilitatea sa reflectată în presa locală - f.67, 69-74, respectiv contribuţia personală adusă la dezvoltarea sistemului de asistenţă socială la nivelul judeţului Sibiu - f.75, 76).
Reţine instanţa de fond că justificarea emiterii actului administrativ individual prin invocarea dispoziţiilor OUG nr. 37/2009 nu este suficientă pentru a împiedica acordarea acestor daune, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat în cuprinsul Deciziei nr. 68/2007 adoptată de Curtea Constituţională, actul sursă nu avea legitimitate constituţională; or, acest aspect este apt să conducă la concluzia că emitentul, Guvernul României, este culpabil de încălcarea dispoziţiilor legii fundamentale, culpă care se extinde şi asupra actelor administrative prin care este aplicată în concret ordonanţa respectivă.
În consecinţă, apreciază prima instanţă, simpla anulare a actului emis nu asigură o reparare a prejudiciului de imagine, sens în care se impune ca pârâţii să fie obligaţi la plata sumei de 5.000 lei în favoarea reclamantului, cu titlul de daune morale.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Ministerului Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale, instanţa de fond a reţinut că aceasta nu există în condiţiile în care, faţă de dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ordinul atacat este emis de preşedintele Agenţiei Naţionale de Prestaţii Sociale iar ordonanţa a cărei neconstituţionalitate s-a invocat a fost emisă de Guvernul României.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs reclamantul, precum şi pârâţii Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale şi Guvernul României.
I. In motivarea căii de atac întemeiate pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., reclamantul critică hotărârea instanţei de fond exclusiv sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, reiterând argumentele invocate în cererea de chemare în judecată, referitoare, în principal, la contribuţia sa la dezvoltarea sistemului de asistenţă socială la nivelul judeţului Sibiu, la prestigiul astfel câştigat, precum şi la profesionalismul de care a dat dovadă în exercitarea funcţiei.
II. Agenţia Naţională de Prestaţii Sociale a formulat critici de nelegalitate a hotărârii recurate, reiterând argumentele invocate ca apărări în faţa primei instanţe, care pot fi sintetizate după cum urmează:
Prin Ordinul contestat au fost executate dispoziţiile imperative prevăzute de OUG nr. 37/2009.
Acţiunea dedusă judecăţii este lipsită de obiect, deoarece recurentul-reclamant însuşi şi-a dat acordul pentru transferul în funcţia publică de execuţie vacantă în care a fost numit prin Ordinul nr. 86 din 21 mai 2009.
În mod greşit a dispus prima instanţă acordarea către reclamant a drepturilor salariale în cuantum integral, actualizate, indexate, majorate şi recalculate la data plăţii, pentru perioada 22 mai 2009-09 decembrie 2009, precum şi a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale, care nu au fost dovedite în cauză.
III. În motivarea recursului său, Guvernul României arată, în esenţă, că faţă de împrejurarea că nu este emitentul actului a cărui anulare a fost dispusă prin hotărârea atacată, în mod greşit instanţa de fond a considerat că are calitate procesuală pasivă în cauză şi a dispus obligarea sa la plata despăgubirilor stabilite.
Recurentul critică sentinţa atacată şi sub aspectul fondului acesteia, arătând că este nelegală în raport cu dispoziţiile art. 147 alin. (2) şi art. 115 alin. (8) din Constituţie şi art. 106 din Legea nr. 188/1999 şi având în vedere numirea recurentului-reclamant, cu acordul său, într-o altă funcţie; totodată, recurentul-pârât arată că, în cauză, nu au fost dovedite daunele morale stabilite de instanţă în favoarea reclamantului.
De asemenea, recurentul reiterează excepţiile netimbrării, inadmisibilităţii şi lipsei de obiect a acţiunii.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.
I. Dacă în cazul daunelor materiale stabilirea cuantumului acestora se poate face cât mai exact, pe baza administrării unor probe convingătoare, prin folosirea, de regulă, a unor calcule matematice, cât mai exacte, daunele morale se acordă după aprecierea judecătorului, în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei.
Aprecierea despăgubirilor destinate să compenseze prejudiciile morale nu are la bază criterii exacte, presupunând o doză de subiectivism, de apreciere, atât ca urmare a incompatibilităţii între caracterul moral al daunelor şi cel patrimonial al despăgubirilor, dar mai ales ca urmare a evaluării pe care o realizează magistratul, care trebuie să asigure păstrarea unui just echilibru între dreptul instituţiei emitente a unui act administrativ nelegal, de a nu suporta o sancţiune disproporţionat de mare, în raport cu conduita sa culpabilă, şi interesul general, de a asigura respectarea legii şi de a preveni asemenea încălcări în viitor, fără a fi încurajaţi cei vătămaţi de conduita abuzivă a autorităţilor să promoveze acţiuni de despăgubiri, în scopul obţinerii nejustificate a unor venituri.
In raport de aceste principii şi ţinând cont de împrejurarea că recurentului-reclamant i s-a acordat, deja, o satisfacţie echitabilă, prin anularea actului contestat, Înalta Curte apreciază că este rezonabilă acordarea unor daune morale de 5.000 lei.
De altfel şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în repetate rânduri în sensul că anularea unui act considerat nelegal poate reprezenta, prin ea însăşi, o reparare adecvată a prejudiciului moral încercat de destinatarul acestuia - Hotărârea din 17 decembrie 2009 pronunţată în cauza C -197/RX II, Mc/Agenţia Europeană pentru Medicamente - EMEA sau, dimpotrivă, emiterea actului solicitat de către reclamant poate constitui o reparaţie echitabilă suficientă a prejudiciului moral suferit de acesta - cauza Mazăre contra României.
II. Prin Ordinul nr. 65 din 23 aprilie 2009 emis de preşedintele Agenţiei Naţionale de Prestaţii Sociale i s-a acordat recurentului-reclamant un preaviz de 30 de zile, la expirarea căruia a fost eliberat din funcţia de director executiv adjunct la Agenţia Judeţeană de Prestaţii Sociale Sibiu.
Temeiul juridic al actului administrativ susmenţionat îl constituie, în principal, aşa cum rezultă în mod explicit din chiar preambulul său, prevederile art. III alin. (1) din OUG nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice locale şi dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.
Înalta Curte apreciază că pentru argumentarea soluţiei adoptate în legătură cu problema de drept dedusă judecăţii, raportat la motivele de recurs şi la criticile aduse sentinţei atacate, se impune prezentarea următoarelor consideraţii cu privire la excepţia de neconstituţionalitate şi efectele acesteia.
Astfel, controlul de constituţionalitate exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate şi conformare a legii sau ordonanţelor guvernamentale cu dispoziţiile Constituţiei, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform alin. (4) din articolul aflat în discuţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Ca atare, deciziile Curţii Constituţionale privind admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate sunt de imediată aplicare, cu consecinţa înlăturării normei declarate neconstituţionale din sistemul normativ.
Cu alte cuvinte, în situaţia în care soluţia Curţii Constituţionale nu ar avea aplicare directă şi imediată, întreaga procedură de control a constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor ar fi lipsită de finalitate.
Cu privire la acest aspect, poate fi amintită şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanţele judecătoreşti trebuie să facă aplicarea directă a dispoziţiilor constituţionale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituţionale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.
Plenul Curţii Constituţionale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 şi urm. din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituţionale a priori asupra legii de aprobare a OUG nr. 37/2009 şi, totodată, asupra ordonanţei respective, care constituie conţinutul normativ al legii.
Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanţa constituţională a declarat neconstituţională Legea de aprobare a OUG nr. 37/2009 iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituţionalităţii afectează însuşi actul normativ aprobat prin această lege.
De asemenea, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanţa constituţională a declarat neconstituţională şi OUG nr. 105/2009.
In considerentele deciziilor anterior enunţate, Curtea Constituţională a arătat, în esenţă, că modalitatea de reglementare a funcţiei publice, respectiv „actul administrativ" de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator şi a naturii juridice a contractului de management.
În plus, instanţa constituţională a precizat că, prin adoptarea OUG nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituţie, statutul juridic al funcţiei publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţă materială.
De asemenea, potrivit art. 9 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, acţiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanţe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operaţiuni administrative.
Acelaşi text de lege reglementează, în alin. (4), situaţia acţiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituţională ordonanţa prin admiterea unei excepţii într-o altă cauză.
Din analiza acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a ordonanţei într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepţiei, şi în cauze similare, care au ca temei juridic aceleaşi prevederi declarate neconstituţionale.
In speţa de faţă, recurentul-reclamant a solicitat anularea actului administrativ de eliberare din funcţia de conducere, temeiul juridic al cererii sale fiind Legea nr. 554/2004.
După cum s-a arătat anterior, măsurile contestate au avut la bază aplicarea prevederilor OUG nr. 37/2009, care a fost declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009.
Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a instanţei constituţionale se extind şi asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul OUG nr. 37/2009.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că eliberarea recurentului-reclamant din funcţia publică pe care o deţinea, în alte situaţii decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcţie, care se circumscrie noţiunii de securitate socială, protejată prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi actele comunitare, precum şi prin alte tratate internaţionale la care România este parte şi a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că atât OUG nr. 37/2009 cât şi legea de aprobare a acestei ordonanţe au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 1257/2009; aceasta, deoarece analiza de neconstituţionalitate a avut în vedere atât legea de aprobare cât şi însăşi ordonanţa de urgenţă, întrucât Parlamentul nu a adoptat legea, ci a aprobat ordonanţa de urgenţă, corpul legii fiind reprezentat chiar de dispoziţiile ordonanţei.
Pe cale de consecinţă, actele şi măsurile adoptate în baza acestei ordonanţe sunt afectate de viciul de neconstituţionalitate al ordonanţei şi, drept urmare, în mod corect au fost anulate de instanţa de fond.
Instanţa de recurs apreciază, de asemenea, că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică şi sub aspectul obligării pârâţilor la plata către reclamant a drepturilor salariale în cuantum integral, actualizate, indexate, majorate şi recalculate la data plăţii, pentru perioada 22 mai 2009-09 decembrie 2009, şi a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale, temeiul juridic al acestei soluţii constituindu-l prevederile art. 106 alin. (1) teza finală din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulteriore, art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corect invocate şi de instanţa de fond.
In ce priveşte acordarea daunelor morale, Curtea reţine că între emiterea nelegală a actului administrativ anulat, care a afectat dreptul recurentului-reclamant la stabilitatea în funcţia publică legal ocupată, conform dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999, şi prejudiciul suferit de acesta, ca urmare a ordinului de eliberare din funcţie, există o evidentă legătură de cauzalitate, astfel că este legitimă solicitarea sa de a fi obligate autorităţile pârâte la plata daunelor morale, în calitate de emitent al actului administrativ de eliberare din funcţie şi, respectiv, al actului normativ ce a constituit temeiul juridic al acestuia, declarat neconstituţional.
Eliberarea recurentului-reclamant din funcţia publică pe care o deţinea, în alte situaţii decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă, deci, un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcţie, care se circumscrie noţiunii de securitate socială, protejată prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi actele comunitare, precum şi prin alte tratate internaţionale la care România este parte şi a căror îndeplinire, prin autorităţile sale, reprezentate în speţă de recurenţii-pârâţi, este obligată să o asigure, potrivit art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.
III. In mod corect instanţa de fond a pronunţat hotărârea în contradictoriu şi cu Guvernul României, întrucât, deşi acesta nu este emitentul actului a cărui anulare a fost dispusă, el are, totuşi, calitate procesuală pasivă, raportat la cererea de chemare în judecată considerată în ansamblul său, care este întemeiată pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, şi al cărei obiect complex conţine şi capătul de cerere referitor la OUG nr. 37/2009, al cărei autor este recurentul-pârât şi a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, determinând, aşa cum s-a arătat la punctele precedente, nelegalitatea actului administrativ de eliberare din funcţie a recurentului-reclamant şi vătămarea acestuia.
Curtea reţine, de asemenea, că nu este întemeiată susţinerea potrivit căreia acţiunea ar fi trebuit timbrată, întrucât aceasta face parte din categoria celor care sunt scutite de taxe judiciare de timbru, prevăzute de art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997.
In ceea ce priveşte acordul recurentului-reclamant de a fi trecut într-o altă funcţie publică, Curtea apreciază că acesta a fost impus de desfiinţarea funcţiei publice de conducere din care a fost eliberat în baza OUG nr. 37/2009, adică a unui act normativ adoptat cu nesocotirea normelor constituţionale, context în care acceptul este lipsit de relevanţă.
Întrucât au fost expuse la punctele precedente, nu vor mai fi reluate aici considerentele referitoare la criticile privind nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, inclusiv cele referitoare la acordarea daunelor materiale şi morale, precum şi la obiectul şi admisibilitatea acţiunii.
Pentru considerentele arătate, recursurile vor fi respinse, ca nefondate, menţinându-se sentinţa atacată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale şi Guvernul României împotriva sentinţei nr. 284/F/CA din 17 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Respinge recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1722/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1789/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
