ICCJ. Decizia nr. 1805/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Î NALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1805/2010
Dosar nr. 3561/2/2009
Şedinţa publică de la 13 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 3188 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă acţiunea reclamantei C.N. în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, ca rămasă fără obiect şi a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat redobândirea cetăţeniei române încă din anul 2005, iar până la momentul introducerii acţiunii cererea sa nu a fost soluţionată, însă la data soluţionării cererii de chemare în judecată instanţa a constatat că a fost soluţionată cererea reclamantei de redobândire a cetăţeniei române, în sensul că a fost examinată şi avizată pozitiv de Comisia pentru Cetăţenie, care a întocmit raportul potrivit prevederilor art. 17 şi 18 din Legea nr. 21/1991.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.J.L.C., criticând soluţia pronunţată ca netemeinică şi nelegală pe aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat că în mod greşit instanţa de fond a dispus obligarea autorităţii la plata cheltuielilor de judecată, atâta timp cât soluţia pe fondul cererii de chemare în judecată a fost de respingere a acţiunii, în condiţiile în care instanţa nu a reţinut culpa procesuală a M.J.L.C.
A arătat pe larg procedura de acordare a cetăţeniei române, aşa cum este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare şi a criticat sentinţa pronunţată sub aspectul admisibilităţii acţiunii reclamantei, arătând că acţiunea reclamantei este inadmisibilă, văzând faptul că autoritatea pârâtă nu a emis încă un act administrativ care să poată fi atacat în instanţă.
Recurentul a precizat că obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu are fundament în condiţiile în care intră în discuţie admisibilitatea acţiunii.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Noţiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecăţii îl reprezintă constatarea refuzului nejustificat al pârâtului Ministerul Justiţiei de a soluţiona cererea reclamantei şi obligarea pârâtului la analizarea/avizarea cererii reclamantei, aşa cum a solicitat expres prin cererea introductivă. De asemenea, s-au solicitat şi daune morale.
Instanţa de control judiciar reţine că recurenta-reclamantă a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea, respectiv de a răspunde pretenţiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns în sensul admiterii/respingerii cererii, astfel încât critica recurentului, privind excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, va fi respinsă ca nefondată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii.
Având ca fundament aceste dispoziţii legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii.
Or,în cauza dedusă judecăţii, rezultă fără putinţă de tăgadă că instituţia recurentă a fost în culpă pentru nesoluţionarea cererii până la data introducerii acţiunii reclamantei şi văzând dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este corectă.
De altfel, este consacrată în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi acordarea cheltuielilor de judecată atunci când cererea reclamantei a fost respinsă întrucât pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile în timpul judecăţii.
Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluţia dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât şi cheltuielile făcute în timpul judecăţii, neputându-se transfera vinovăţia pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil.
Culpa recurentului a fost dovedită, întrucât acesta trebuia să-şi ia toate diligenţele pentru a verifica stadiul cererii intimatei-reclamante şi să comunice un răspuns în acest sens.
Orice amânare în soluţionarea cererii reclamantei a însemnat depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a determinat-o să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat autorităţii pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea reclamantei ar fi fost soluţionată mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţeinr. 3188 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1804/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1806/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
