ICCJ. Decizia nr. 1809/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1809/2010
Dosar nr. 6746/2/2009
Şedinţa publică de la 13 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 3841 din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă cererea de suspendare formulată de A.S., A.L., B.V., B.D., C.L., D.M.S., D.V., G.E., I.I., I.D., J.C.N., M.M., M.E., N.I., P.D.M., P.S., R.F., R.A., R.C.,, R.v., T.M.G. în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, a fost suspendată executarea Deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de pârât până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea cererii de suspendare a Deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 a reţinut că prin această decizie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus suspendarea aplicării Deciziei nr. 89 din 4 martie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% personalului auxiliar şi conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a Parchetelor de pe lângă Tribunalele Călăraşi, Giugiu, Ialomiţa şi Teleorman şi a Parchetelor de pe lângă judecătoriile din subordinea acestora începând cu data de 1 iunie 2009.
Instanţa de fond a constatat că în cauza de faţă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu privire la cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Instanţa a reţinut că în cauză sunt indicii privind aparenţa de nelegalitate a actului contestat, arătând că prin actul contestat s-a dispus restrângerea exerciţiului unor drepturi de naturprintr-un act administrativ şi nu prin lege, iar paguba iminentă este previzibilă, întrucât diminuarea veniturilor salariale are drept consecinţă directă o pagubă materială.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurenţii au arătat faptul că instanţa de fond a dispus în mod nelegal suspendarea actului administrativ, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului normativ şi pronunţând astfel o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
De asemenea, au criticat hotărârea instanţei de fond întrucât în cauza de faţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nefiind îndeplinite cumulativ condiţia cazului bine justificat şi a pagubei iminente.
S-a precizat că instanţa de fond s-a aflat în eroare întrucât prin Ordinul ce se solicită a fi suspendat nu s-a dispus o diminuare a veniturilor salariale, ci s-a dispus o suspendare a plăţii acestora, mai precis o amânare a plăţii drepturilor salariale, plata urmând să fie făcută în condiţiile şi termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.
Pentru aceste considerente, recurenţii au apreciat că nu este îndeplinită condiţia privind cazul bine justificat, întrucât prin ordinul atacat a fost suspendată plata drepturilor băneşti arătate din motive strict financiare, considerând justificată această suspendare a plăţii drepturilor salariale şi, în consecinţă, s-a apreciat că nici condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită, întrucât plata sporului solicitat va fi pusă în executare în condiţiile O.U.G. nr. 71/2009.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul declarat pentru considerentele ce urmează:
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl reprezintă suspendarea executării Deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în executarea Ordinului din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin acest act, emitentul a dispus ca, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include şi sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. În plus, aceeaşi autoritate publică a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra şi pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin actul administrativ analizat, emis la data de 3 iulie 2009, recurenţii au intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se cuvine a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa dezvoltată de instanţele de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Trebuie arătat faptul că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În cauza de faţă, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
În raport de dispoziţiile normative referitoare la stabilirea salariului reclamanţilor, plata salariilor nu poate fi diminuată de nicio autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, şi această condiţie legală este îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre reclamanţi şi stat.
Înalta Curte nu poate reţine nici critica privind încălcarea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ori a aplicării greşite a legii întrucât reclamanţii au făcut dovada prevăzută de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, astfel încât instanţa de contencios s-a pronunţat în limitele investirii sale şi în conformitate cu dispoziţiile legale incidente cauzei.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei nr. 3841 din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 224/2010. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 228/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
