ICCJ. Decizia nr. 1831/2010. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Î NALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1831/2010
Dosar nr. 1375/46/2009
Şedinţa publică de la 13 aprilie 2010
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1099 din 6 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul S.D. în contradictoriu cu Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi A.N.R.P. în favoarea Curţii de Apel Piteşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea cererii introductive a reţinut că cererea reclamantului vizează acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 9/1998, însă reclamantul nu a epuizat procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 9/1998, întrucât reclamantul nu se află în posesia unei hotărâri a Comisiei Centrale, pentru a putea fi competent tribunalul.
Instanţa a constatat că cererea de chemare în judecată este formulată în contradictoriu cu o autoritate publică de nivel central, motiv pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ, care stabilesc competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel.
Prin sentinţa nr. 210/F/ Cont din 27 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti a fost disjuns capătul doi al cererii de chemare în judecată formulată de S.D. şi a fost format un alt dosar, iar în privinţa capătului unu din cererea introductivă a fost declinată competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Vâlcea. Instanţa a constatat ivit un conflict negativ de competenţă şi a trimis cauza la Înalta Curte pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea de Apel Piteşti a reţinut că până la acest moment cererea reclamantului adresată Comisiei Municipiului Bucureşti nu a fost soluţionată, iar A.N.R.P. nu poate fi obligată odată cu prima pârâtă la soluţionarea cererii, pentru că cererea faţă de A.N.R.P. este accesorie celei dintâi, căci emiterea titlurilor de plată nu poate fi făcută decât după ce Comisia Municipiului Bucureşti a emis decizia de compensare şi această decizie a fost validată de Comisia Centrală.
Pentru aceste considerente, instanţa a disjuns capătul doi din cerere şi a dispus formarea unui nou dosar.
Curtea a constatat că în mod greşit Tribunalul şi-a declinat competenţa de soluţionare a primului capăt de cerere, întrucât văzând dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 9/1998 a rezultat că hotărârile emise de Comisia Municipiului Bucureşti se înaintează spre validare Comisiei Centrale, iar hotărârea acesteia din urmă poate fi contestată la secţia de contencios administrativ a tribunalelor judeţene, motiv pentru care cererea reclamantului de obligare a Comisiei Municipiului Bucureşti să-i soluţioneze petiţia urmează a fi soluţionată de Tribunalul Vâlcea.
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20, 21 şi 22 C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii.
Conflictul de competenţă ivit între Curtea de Apel Piteşti şi Tribunalul Vâlcea se va rezolva în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei privind pe S.D. în contradictoriu cu Comisia Municipiului Bucureşti în favoarea Tribunalului Vâlcea, pentru considerentele ce urmează.
Cererea de chemare în judecată are ca temei de drept prevederile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova, la 7 septembrie 1940, respectiv ale normelor metodologice pentru aplicarea acestui act normativ aprobate prin H.G. nr. 753/1998.
Ţinând seama de obiectul cererii de chemare în judecată şi pentru raţiuni de simetrie juridică, se apreciază că prin sentinţa Curţii de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a stabilit în mod corect competenţa de soluţionare a cauzei în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 şi art. 31 din O.G. nr. 94/2004 în favoarea Tribunalului Vâlcea, dat fiind caracterul derogatoriu al normelor de procedură instituite prin actele normative enunţate anterior, care stabilesc în mod expres competenţa materială de soluţionare a unor astfel de cauze în favoarea secţiei de contencios administrativ, a Tribunalului.
În altă ordine de idei, trebuie precizat că art. 6 alin. (7) din O.U.G nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, cu modificarile si completările ulterioare, prevede că, “prin decizie, vicepreşedintele A.N.R.P., care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, dispune plata despăgubirilor acordate în conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotărâri ale comisiilor judeţene, respectiv ale comisiei municipiului Bucureşti.
Deciziile de plata prin care se modifica hotărârile iniţiale, deciziile de invalidare şi cele prin care se soluţionează contestaţiile se comunica beneficiarilor şi pot fi atacate în termen de 30 de zile la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.”
Ca atare, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente în speţă normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată şi apreciază că trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 9/1998, soluţie de principiu ce a fost adoptată de Plenul judecătorilor secţiei contencios administrativ a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie din data de 03 decembrie 2007, conform ar.33 alin. (1) şi (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere considerentele expuse cât şi dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei deduse judecăţii şi care formează obiectul conflictului de competenţă în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe S.D. în contradictoriu cu Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi A.N.R.P. în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1829/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 1833/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
