ICCJ. Decizia nr. 1850/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1850/2010
Dosar nr. 860/59/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamantul K.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M. revocarea Ordinului nr. 121 din 1 noiembrie 2010 emis de pârâtă şi repunerea sa în funcţia de director coordonator adjunct M.P.M. al Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 1128 din 25 mai 2009, emis de către Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, a fost numit în funcţie de director coordonator adjunct al A.J.O.F.M. Timiş, în temeiul dispoziţiilor OUG 37/2009. La aceeaşi dată 25 mai 2009 s-a încheiat Contractul de Management nr. 113 din 25 mai 2009, cu o valabilitate de 4 ani,în baza aceluiaşi ordin.
A mai arătat reclamantul că în data de 01 aprilie 2010, a fost emis, comunicat şi adus la cunoştinţa sa Ordinul nr. 121, emis de către A.N.O.F.M., prin care i se învedera faptul că s-a constatat încetarea exercitării funcţiei în cauză, pe motivaţia că O.U.G nr. 105/2009 a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1629 din 03 decembrie 2009.
A mai considerat reclamantul că actul administrativ care a stat la baza acestei încetări a exercitării funcţiei este nelegal.
2. Hotărârea pronunţată de Curtea de apel
Prin sentinţa nr. 490 din 9 noiembrie 2010 Curtea de Apel Timişoara a admis în parte acţiunea reclamantului K.P., a anulat ca nelegal Ordinul nr. 121 din 1 martie 2010 emis de pârâtă, a respins în rest acţiunea şi a respins cererea reclamantului pentru cheltuieli de judecată ca nedovedită.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Potrivit Ordinului nr. 1128 din 25 mai 2009 emis de pârâta A.N.F.O.M, reclamantul a fost numit, începând cu 25 mai 2009 ca director coordonator adjunct la Direcţia managementul Pieţei Muncii din cadrul A.J.O.F.M. Timiş, conform art. III alin. (4) din OUG nr. 37/2009 arătându-se la art. 2 şi art. 3 din ordin, că funcţia prevăzută la art. 1 se exercită în baza contractului de management, iar la art.4 se dispune că pe perioada executării acelui contract, persoana se supune unor dispoziţii din Legea nr. 188/1999.
La data de 7 octombrie 2009, prin Decizia art. 1257, C.C.R. a declarat neconstituţională legea pentru aplicarea OUG nr. 37/2007, în temeiul căreia a fost numit reclamantul pe funcţia din litigiu şi drept urmare, pârâta a emis ordinul nr. 121 din 1 martie 2010 prin care a menţionat la art. 32, că începând cu data de 1 martie 2010 se constată încetarea exercitării de către domnul K.P., a funcţiei de director coordonator adjunct al Direcţiei Managementul Pieţei Muncii din cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, ca urmare a încetării efectelor juridice, potrivit legii, a dispoziţiilor constatate a fi neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1629 din 03 decembrie 2009.
Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamantul a fost în concediu medical pe perioada 1 noiembrie 2010 şi până la 31 noiembrie 2010.
A reţinut Curtea că pârâta a emis ordinul atacat în cauză în intervalul când reclamantul a fost în concediu medical, astfel că este nelegal sub acest aspect.
În ceea ce priveşte cererea pentru repunerea reclamantului în funcţia deţinută anterior emiterii Ordinului nr. 121/2009, s-a reţinut că urmare a declarării ca neconstituţională a OUG nr. 37/2009, funcţia de director coordonator adjunct, pentru persoane fără calitate de funcţionar public conform Legii nr. 188/1999, nu mai există.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă , invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. şi ale art. 20 din Legea nr. 554/2004.
In motivarea căii de atac se arată, în esenţă, că Ordinul nr. 121 din 01 martie 2010 a fost emis în temeiul dispoziţiilor legale în vigoare, solicitând astfel instanţei să se constate că cererea reclamantului referitoare la anularea ordinului este netemeinică şi nelegală.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
În cauză este necontestat faptul că ordinul prin care a fost numit reclamantul - intimat, nr. 1128 din 25 mai 2009 din 25 mai 2009, în funcţia de director coordonator, a fost emis în temeiul OUG nr. 37/2009.
OUG nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională în cadrul unei obiecţii de neconstituţionalitate a legii de aprobare a acestei ordonanţe.
In cadrul controlul a priori realizat pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective şi care nu poate fi disociată de legea de aprobare.
Prin Decizia susmenţionată s-a reţinut neconstituţionalitatea extrinsecă a OUG nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanţă de urgenţă în domeniul rezervat prin Constituţie legii organice.
Aşa cum s-a arătat şi în Decizia nr. 1257/2009, dar şi în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituţionalitate rezultată din Ordonanţa prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.
În ceea ce priveşte OUG nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituţională a declarat neconstituţională şi această ordonanţă de urgenţă, care a înlocuit OUG nr. 37/2009, întrucât conţine aceleaşi soluţii legislative.
În speţă, reclamantul a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanţe de urgenţă declarată neconstituţională şi lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanţe de urgenţă declarată de asemenea neconstituţională.
Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeaşi forţă juridică le-a prevăzut.
Însă, în cauză suntem în prezenţa unei situaţii speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluţiile jurisdicţiei constituţionale.
Puterile discreţionare ale autorităţilor de legiferare, ale Parlamentului şi respectiv ale Guvernului, în condiţiile art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României, sunt însă limitate de prevederile Constituţiei ca lege fundamentală în stat.
În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreţionare, însă cu limitările reglementate în Constituţie.
În situaţia legiferării prin ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, Guvernul, în baza delegării legislative, poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuţii proprii autorităţii legiuitoare, dar numai în condiţiile şi limitările aduse prin Constituţie, respectiv art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României.
În ceea ce priveşte OUG nr. 37/2009, legea de aprobare şi implicit cuprinsul normativ al ordonanţei a fost declarat neconstituţională, reţinându-se de Curtea Constituţională că atât modalitatea de reglementare a funcţiei publice cât şi actul administrativ de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze adoptate cu încălcarea competenţei materiale a Guvernului.
Lipsirea de temei constituţional al actului normativ primar, respectiv al OUG nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire şi a contractului de management.
Pierderea legitimităţii constituţionale a actului normativ primar produce efecte directe şi imediate asupra actului administrativ, situaţie în care însăşi numirea reclamantului într-o funcţie publică de conducere în alte condiţii decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.
Viciul de neconstituţionalitate al actului normativ primar, al OUG nr. 37/2009 este de natură a antrena şi viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.
Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 şi art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate care se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (control a priori) şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele.
Judecătorul de drept administrativ (ca şi cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanţa, constituţionalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituţionale, după ce Curtea Constituţională a declarat actul primar neconstituţional.
Viciul de neconstituţionalitate al Ordonanţei de urgenţă, adoptată cu nesocotirea regimului constituţional atinge şi actul administrativ, conferindu-i o existenţă lipsită de suport legal.
In acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, iar în Decizia nr. 414/2010 referitoare la neconstituţionalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999 atunci când se face o analiză a efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 şi nr. 1629 din 3 noiembrie 2009, s-a precizat că „lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data în aplicarea celor două ordonanţe de urgenţă).
In consecinţă, în baza art. 312 şi art. 3041 C. proc. civ., se va admite recursul şi se va modifica hotărârea atacată în sensul că se va respinge în totalitate acţiunea reclamantei ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă împotriva sentinţei nr. 490 din 9 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge în totalitate acţiunea ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1844/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 190/2010. Contencios. Despăgubire. Fond → |
|---|
