ICCJ. Decizia nr. 184/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 184/2010
Dosar nr. 43861/3/2008
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal, declinată ulterior spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Ministerul Apărării Naţionale a solicitat, în contradictoriu cu Administraţia Financiară a Sectorului 6 Bucureşti şi D.G.F.P. Bucureşti, anularea deciziei de impunere nr. 104 din 25 iunie 2008 emisă de Administraţia Financiară a Sectorului 6 Bucureşti şi a Deciziei nr. 258 din 29 iulie 2008 a D.G.F.P. Bucureşti, cu obligarea A.F.P. Sector 6 la restituirea sumei de 11.311 lei reprezentând TVA aferent anului 2002 - 2004.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în urma inspecţiei fiscale parţiale efectuată la sediul UM 02448 Bucureşti, în vederea soluţionării decontului de TVA cu suma negativă cu opţiune de rambursare nr. 489356 din 19 aprilie 2007, s-a întocmit raportul 1002852 din 24 iunie 2008, emiţându-se Decizia de impunere nr. 104 din 25 iunie 2008, prin care s-a respins de la rambursare TVA în sumă de 11.311 lei şi s-a stabilit TVA suplimentar rămas în cuantum de 299.130 lei şi accesorii eferente în sumă de 461.491 lei.
Reclamantul a precizat că a formulat contestaţie ce a fost respinsă prin Decizia nr. 258 din 29 iulie 2008 emisă de D.G.F.P. Bucureşti.
A susţinut reclamantul că cele două acte administrative sunt lovite de nulitate, întrucât inspecţia fiscală nu s-a efectuat în termenul imperativ prevăzut de art. 104 alin. (1) C. proCod Fiscal, respectiv în termen de 3 luni.
Totodată, Decizia de impunere emisă nu este motivată în fapt şi în drept, nefiind indicate în mod corect dispoziţiile legale care au stat la baza măsurilor dispuse.
Reclamantul a mai arătat că stabilirea în sarcina sa a obligaţiei de plată a sumelor cuprinse în titlul de creanţă este nelegală, de vreme ce legislaţia privind TVA din anii 2000 şi 2002 statua în sensul că serviciile de proiectare prestate de unitatea militară pentru MAPN, nu se cuprind în sfera de aplicare TVA, ci doar cele prestate terţilor.
Mai mult, UM Bucureşti, nu putea să perceapă TVA altor unităţi militare, deoarece aceste nu erau entităţi cu personalitate juridică şi făceau parte din cadrul MAPN.
Cât priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate pe perioada 2007 - 2008, reclamantul a apreciat că acestea nu pot fi reţinute în sarcina sa, de vreme ce culpa neplăţii debitului principal nu îi aparţine în condiţiile în care durata inspecţiei fiscale nu s-a încadrat în termenul de 3 luni prevăzut de art. 104 alin. (1) C. proCod Fiscal
Reclamantul a susţinut că pentru anul 2002, cel puţin în parte, a intervenit prescripţia.
Prin sentinţa civilă nr. 1798 din 28 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că termenul prevăzut de art. 104 alin. (1) C. proCod Fiscal este unul de recomandare, iar depăşirea acestuia nu este de natură a determina nulitatea actelor întocmite ulterior, iar, chiar şi în cazul în care natura termenului ar fi alta, motivul invocat de reclamant nu se regăseşte printre cele prevăzute de art. 46 C. proCod Fisca.
A mai reţinut prima instanţă că Decizia de impunere este motivată, astfel încât nu pot fi primite criticile reclamantului în acest sens.
În raport cu prevederile art. 2 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 245/2002, în vigoare la 1 iunie 2002 şi cu dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele de aplicare a Legii nr. 345/2002, aprobate prin HG nr. 598/2002, s-a reţinut că are calitatea de persoană impozabilă instituţia publică ce desfăşoară activităţi economice, dacă tratarea instituţiei publice ca persoană neimpozabilă ar conduce la distorsiuni concurenţiale ori activităţile sunt desfăşurate în aceleaşi condiţii legale aplicabile operatorilor tehnici.
A apreciat prima instanţă că UM, instituţie publică ce a desfăşurat activităţi de proiectare în domeniul construcţiilor în beneficiul unităţilor militare, dar şi al unor terţi, nu îi poate fi aplicat un tratament preferenţial privind TVA în raport cu ceilalţi operatori economici existenţi pe piaţă şi ale căror servicii sunt grevate de TVA, fără a produce distorsiuni concurenţiale.
S-a mai reţinut că D.G.F.P.M.B. a constatat în mod corect că o astfel de distorsiune concurenţială este prezumată a se produce, atunci când pentru aceeaşi activitate economică se aplică un tratament fiscal diferenţiat în funcţie de calitatea persoanei care prestează serviciul.
Totodată, în raport cu prevederile art. 91 şi art. 92 C. proCod Fiscal, judecătorul fondului a apreciat că termenul de prescripţie de 5 ani nu s-a împlinit, astfel încât nu poate fi primită nici susţinerea reclamantei în sensul intervenirii prescripţiei.
Împotriva sentinţei civile nr. 1798 din 28 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul Ministerul Apărării Naţionale, reprezentat prin Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică, pentru Unitatea Militară, prin care s-a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ, a anulării deciziei nr. 258 din 29 iulie 2008 emisă de D.G.F.P. Bucureşti, a anulării deciziei de impunere nr. 104 din 25 iunie 2008 emisă de Administraţia Financiară a Sectorului nr. 6 Bucureşti şi a obligării pârâtei Administraţia Financiară a Sectorului 6 Bucureşti la restituirea sumei de 11.311 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă anilor 2002-2004, conform decontului nr. 489356 din 19 aprilie 2007.
S-a învederat, prin motivele de recurs, că sentinţa curţii de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ. Instanţa de fond, s-a arătat, a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 345/2002 şi art. 2 alin. (4) lit. b) din HG nr. 598/2002, respectiv art. 127 alin. (6) şi (7) potrivit cărora instituţiile publice sunt considerate persoane impozabile în situaţia în care tratarea lor ca persoane neimpozabile conduce la distorsiuni concurenţiale care nu îşi găsesc justificarea în speţă, activitatea desfăşurată sub incidenţa textului de lege privind activităţile de apărare. Astfel, conform art. 2 alin. (3) din HG nr. 598/2002, este necesar ca instituţiile publice a căror înfiinţare este reglementată prin lege sau hotărâre a Guvernului să desfăşoare activităţi care nu pot fi desfăşurate şi de alţi operatori economici. Or, în cazul Unităţii Militare Bucureşti, dispoziţiile art. 1 ale HG nr. 528/1997 prevăd expres că unitatea (Centrul de proiectări construcţii militare) execută prestări de servicii din programul Ministerului Apărării Naţionale. În baza hotărârii de guvern amintite a fost emis Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.3/1998, care specifică expres la punctul 1.1 alin. (2) că unitatea (Centrul de proiectări construcţii militare) este proiectant general al Ministerului Apărării Naţionale pentru lucrările pe care le execută din programul ministerului. în aceste condiţii, au fost încheiate de către această unitate contracte cu alte unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale, părţile contractante neavând personalitate juridică ci doar Ministerul Apărării Naţionale, conform prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 345/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării şi, anterior, conform art. 1 alin. (2) din OUG nr. 14/2001.
Referitor la „distorsiunile" reţinute de instanţa de fond, s-a precizat că unitatea militară nu putea fi considerată persoană impozabilă pentru activităţi de proiectare în condiţiile în care activitatea era impusă de Guvern prin hotărâre, şi de către Ministerul Apărării Naţionale, prin ordin, neputând fi desfăşurată şi de către alte persoane şi, ca urmare, nu putea fi vorba despre „distorsiuni concurenţiale".
Cât priveşte termenul de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. 104 alin. (1) C. proCod Fiscal, s-a considerat de către recurent că interpretarea instanţei de fond, în sensul că acest termen este de recomandare, nu este corectă, în realitate acest termen fiind unul imperativ, care trebuie calculat pe zile calendaristice, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă. Singura modalitate legală care putea fi avută în vedere era, în opinia recurentului, suspendarea inspecţiei fiscale în condiţiile dispoziţiilor art. 104 alin. (3) şi (5) C. proCod Fiscal şi a prevederilor Ordinului nr. 708/2006, cu modificările şi completările ulterioare, al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, dar acest lucru nu s-a întâmplat.
Pe de altă parte, s-a mai arătat de către reclamantul recurent că organul de inspecţie fiscală a emis o decizie nelegală, nemotivată şi în drept. în loc ca echipa de inspecţie fiscală să motiveze concret care sunt dispoziţiile legale care au stat la baza luării măsurilor dispuse prin Decizia de impunere, se motivează că textul art. 2 alin. (5) din Legea nr. 345/2002 şi cel al art. 127 alin. (5) Cod Fiscal, aprobat prin Legea nr. 571/2003, au acelaşi conţinut şi că, începând cu anul 2004, s-a perceput taxa pe valoarea adăugată atât pentru agenţii economici cât şi pentru celelalte unităţi militare. Ca urmare, s-a apreciat că este nefiresc ca pentru sume reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferente anilor 2002-2003, în loc să se invoce prevederile legale în vigoare, care ar fi fost încălcate din perioada respectivă, s-a motivat că s-a luat începând cu anul 2004 taxa pe valoarea adăugată şi că sunt aceleaşi condiţii, lucru însuşit şi de structura ierarhică care a soluţionat contestaţia.
Este invocat art. 127 alin. (5) Cod fiscal fără a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 127 alin. (6) din acelaşi act normativ, care precizează că „..instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru activităţile desfăşurate în aceleaşi condiţii legale ca şi cele aplicabile operatorilor economici, chiar daca sunt prestate în calitate de autoritate publică", text care nu se regăsea şi în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 345/2002. Mai mult, tot legislaţia privind taxa pe valoarea adăugată din anul 2000, cât şi din 2002, prevedea că nu se cuprind în sfera plătitorilor de TVA instituţiile publice ale căror cheltuieli se asigură din fondurile prevăzute de Legea nr. 72/1996, iar Codul fiscal nu mai face această trimitere pentru instituţiile publice finanţate conform Legii nr. 500/2002. în concluzie, faţă de acest aspect, faptul că la nivelul anului 2004 unitatea militară a perceput taxa pe valoarea adăugată şi pentru contractele cu unităţile militare nu numai pentru cele cu terţii, nu poate fi luat în considerare pentru a se motiva că trebuia să se perceapă TVA şi la nivelul anilor 2002-2003.
În mod cu totul surprinzător, s-a mai precizat, Serviciul soluţionare contestaţii face referire la legislaţia corespunzătoare anului 2004, respectiv la Codul fiscal, dar nu a luat în considerare, tot prin comparaţie, şi textele din OUG nr. 17/2000, respectiv cele prevăzute de ultimul alineat de la art. 4, coroborat cu art. 3 lit. d) pentru care Ministerul Finanţelor, prin Direcţia impozite indirecte, cu adresa nr. 353269 din 9 august 2000, a emis un punct de vedere clar din care rezultă că serviciile de proiectare prestate de unitatea menţionată pentru Ministerul Apărării Naţionale nu se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată, iar cele prestate terţilor se cuprind în această sferă. Acest punct de vedere, s-a apreciat că reprezintă un principiu valabil şi pentru anii 2002-2003 mai ales în condiţiile în care textele legale privind perceperea TVA de către instituţiile publice sunt asemănătoare. Singura noutate ar fi cea care ar conduce la distorsiuni concurenţiale la care însă unitatea militară nu a fost încadrată de organul de inspecţie fiscală şi nici de către Serviciul soluţionare contestaţii care nu a luat în considerare acest aspect. Dealtfel, pentru anii 2000-2001 s-a procedat corect cu lucrările efectuate pentru Ministerul Apărării Naţionale, nu şi pentru anii 2002-2003, deşi şi în această perioadă unitatea era proiectant unic al Ministerului Apărării, conform HG nr. 528/1997 şi a Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M 3/1998.
Mai mult, s-a relevat de către recurent că Unitatea Militară Bucureşti nu putea să perceapă taxa pe valoarea adăugată altor unităţi militare, deoarece nu erau entităţi cu personalitate juridică şi făceau parte din cadrul Ministerului Apărării, singurul care are personalitate juridică, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 14/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării. De asemenea, s-a considerat că în mod nelegal au fost percepute dobânzi şi penalităţi de întârziere şi pentru perioada 2007-2008, perioadă care nu poate fi pusă în culpa unităţii, atâta timp cât durata inspecţiei fiscale nu s-a încadrat în prevederile procedurii de inspecţie fiscală, culpa aparţinând organului fiscal pentru ca a prelungit nelegal şi nejustificat perioada derulării inspecţiei. In aceste condiţii, s-a mai apreciat că, datorită existenţei culpei organului fiscal în legătură cu durata nejustificată a inspecţiei şi potrivit prevederilor legale în materie de prescripţie, pentru anul 2002, cel puţin în parte, a intervenit prescripţia, neputând fi luat în calcul art. 92 alin. (2) C. proCod Fiscal decât pentru perioada legală de 3 luni prevăzută de art. 104 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Serviciul soluţionare contestaţii a dat dovadă de superficialitate în rezolvarea contestaţiei, nerăspunzând nici de ce în anexa nr. 8 la raportul de inspecţie fiscală, cuprinzând situaţia taxei pe valoarea adăugată, se prevede ca ultimă lună pentru care se iau în calcul zilele de întârziere luna martie 2007, în condiţiile în care numărul de zile întârziere din dreptul lunii martie 2007 faţă de decembrie 2006 este de 432 de zile, fiind astfel evident că s-a luat în calcul numărul de zile aferent până la sfârşitul anului 2007 şi primul trimestru al anului 2008 până la finalizarea inspecţiei fiscale, aşa cum dealtfel este menţionat la punctul 2.2.1 din Decizia de impunere nr. 104/2008 în cadrul obligaţiilor fiscale accesorii de plată. în plus, tot din lipsă de argumente, organul de soluţionare al contestaţiei nu s-a pronunţat cu privire la cele sesizate şi în adresa nr. A 1017 din 23 iunie 2008, înregistrată la Administraţia Financiară a Sectorului 6 cu nr. 33541 din 23 iunie 2008, transmisă în urma discuţiei finale cu echipa de inspecţie fiscală din data de 19 iunie 2008, prin care reclamantul şi-a exprimat nedumerirea faţă de luarea măsurilor în sensul celor preluate ulterior în raport şi decizie, din moment ce atât echipa fiscală cât şi Administraţia Financiară a Sectorului 6 Bucureşti nu au avut un punct de vedere clar şi fără echivoc, dovadă fiind şi clarificările solicitate la Ministerul Economiei şi Finanţelor. Or, dacă situaţia era clară, în mod cert inspecţia fiscală nu ar fi durat atât şi echipa fiscală s-ar fi pronunţat în termen.
În cauză a depus întâmpinare intimata Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 6 Bucureşti şi concluzii scrise intimata D.G.F.P. Bucureşti, prin care s-a solicitat respingerea recursului declarat de Ministerul Apărării Naţionale, reprezentat prin Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică, pentru Unitatea Militară Bucureşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului, hotărârea atacată şi, în mod grupat, în funcţie de legătura logică şi relevanţa lor în dezlegarea problemelor de drept ale speţei, criticile ce i-au fost aduse, Înalta Curte constată ca nu subzistă nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, în considerarea argumentelor ce urmează.
Prima instanţă a reţinut în mod legal că nu sunt întemeiate criticile aduse de reclamantă cu referire la nulitatea deciziei de impunere şi a deciziei emise în soluţionarea contestaţiei pe motiv că nu au fost respectate prevederile art. 104 alin. (1) C. proCod Fiscal care stabilesc că durata inspecţiei fiscale este de trei luni, în condiţiile în care, pe de o parte, o asemenea cauză de nulitate nu este prevăzută de dispoziţiile art. 46 C. proCod Fiscal, iar recurenta, pe de altă parte, nu a tăcut dovada că prin depăşirea acestui termen i-au fost vătămate drepturile şi interesele sate legitime. Pe de altă parte, prelungirea inspecţiei fiscale peste termenul de 3 luni prevăzut de art. 104 alin. (1) C. proCod Fiscal s-a datorat unor motive bine întemeiate, respectiv pentru obţinerea unui punct de vedere al Direcţiei Generale Legislaţie, Impozite şi Taxe din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Nu este întemeiat nici motivul de nulitate a deciziei de impunere constând în nemotivarea sa în drept, actul administrativ fiscal cuprinzând menţiunea că temeiul de drept al acestuia îl constituie dispoziţiile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 345/2002 şi ale art. 2 alin. (4) lit. b) din HG nr. 598/2002 referitoare la incidenţa producerii efective de distorsiuni concurenţiale.
Organul de inspecţie fiscală a făcut, prin raportul de inspecţie fiscală şi apoi prin Decizia de impunere nr. 104 din 25 iunie 2008 emisă de Administraţia Financiară a Sectorului 6 Bucureşti, o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, a prevederilor art. 2 alin. (4) din Normele de aplicare a Legii nr. 345/2002, aprobate prin HG nr. 598/2002, precum şi a prescripţiilor art. 127 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Este considerată persoană impozabilă şi obligată la plata taxei pe valoarea adăugată, potrivit prevederilor legale mai sus menţionate, orice instituţie publică care desfăşoară activităţi economice, chiar şi în situaţia în care activităţile respective sunt efectuate în calitate de autoritate publică, dacă tratarea instituţiei respective ca persoană neimpozabilă ar conduce la distorsiuni concurenţiale ori activităţile sunt desfăşurate în aceleaşi condiţii aplicabile operatorilor economici. De asemenea, pentru activităţile anume enumerate de lege, instituţiile publice sunt considerate persoane impozabile, indiferent de modul de desfăşurare a activităţilor respective.
În cauză, Centrul de Studii şi Proiectare Construcţii Militare - Unitatea Militară din cadrul Ministerului Apărării Naţionale a desfăşurat în perioada supusă controlului activităţi de proiectare în domeniul construcţiilor, cu finanţare integrală din venituri proprii, beneficiarii fiind atât unităţi militare, centre de reparaţii, construcţii, domenii şi infrastructuri din subordinea Ministerului Apărării Naţionale, cât şi alţi beneficiari din afara sistemului Ministerului Apărării Naţionale. Or," activităţile de proiectare în domeniul construcţiilor pot fi realizate de o multitudine de operatori economici, iar aplicarea pentru Unitatea Militară a unui tratament fiscal preferenţial din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, astfel încât contravaloarea serviciilor prestate de aceasta să nu fie grevată de TVA aferentă, în raport de ceilalţi operatori economici existenţi pe piaţă, ale căror servicii de proiectare ar fi supuse obligaţiei de plată a taxei pe valoarea adăugată, a fost de natură să conducă la distorsiuni concurenţiale.
Susţinerea recurentei reclamante în sensul că impunerea organelor fiscale nu se bazează pe prevederile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 345/2002 şi pe cele ale art. 2 alin. (4) lit. b) din Normele de aplicare ale Legii nr. 345/2002 aprobate prin HG nr. 589/2002 întrucât nici prin raportul de inspecţie fiscală şi nici prin Decizia de soluţionare a contestaţiei organele fiscale, respectiv cele de soluţionare a contestaţiei, nu s-au pronunţat asupra producerii efective de distorsiuni concurenţiale este neîntemeiată, fiind evident că „distorsiunea concurenţială" nu trebuie probată, ea existând atunci „când aceeaşi activitate beneficiază de un tratament fiscal preferenţial din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, astfel încât contravaloarea bunurilor livrate şi/sau a serviciilor prestate de aceştia nu este grevată de taxa pe valoarea adăugată, faţă de ceilalţi operatori economii care sunt obligaţi să greveze contravaloarea livrărilor de bunuri şi/sau a prestărilor de servicii efectuate cu taxa pe valoarea adăugată". Altfel spus, distorsiunea concurenţială este prezumată a se produce atunci când, pentru aceeaşi activitate economică, se aplică un tratament fiscal diferenţiat în funcţie de calitatea persoanei care desfăşoară activitatea în cauză (instituţie publică versus operator economic privat).
Nu poate fi primită nici critica recurentei reclamante referitoare la modul nelegal de percepere a accesoriilor pentru perioada anilor 2007 - 2008, stabilirea acestor accesorii făcându-se potrivit prevederilor cu caracter imperativ ale art. 119 şi art. 120 C. proCod Fiscal, şi nici împrejurarea intervenirii prescripţiei. Sub acest ultim aspect, instanţa de fond a apreciat în mod just că sunt incidente dispoziţiile art. 92 alin. (2) C. proCod Fiscal şi a constatat că termenul de prescripţie de a stabili obligaţiile fiscale, de 5 ani, nu s-a împlinit, acesta începând să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creaţă fiscală, respectiv la 1 ianuarie 2003, iar perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere nu intră în calculul termenului mai sus menţionat.
În raport de cele mai sus arătate, se reţine că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate şi că hotărârea recurată este legală şi temeinică, astei că se va dispune, în temeiul depoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de Ministerul Apărării Naţionale, reprezentat prin Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică, pentru U.M Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1798 din 28 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Apărării Naţionale reprezentat prin Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică pentru UM nr. 02248 Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1798 din 28 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 173/2010. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 185/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
