ICCJ. Decizia nr. 1868/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1868/2010
Dosar nr. 643/43/2007
Şedinţa publică de la 15 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
În cadrul procesului de partaj privind pe reclamanta-pârâtă A.S. şi pârâtul-reclamant Z.I. aflat pe rolul Judecătoriei Sighişoara, pârâtul - reclamant Z.I. a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 7 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 760/ C din 22 aprilie 1999 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
În motivarea excepţiei s-a arătat că titularul acţiunii este cel stabilit de art. 3 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 146/1997, respectiv reclamanta, care avea obligaţia să achite taxa de timbru la valoarea contestată de pârât.
Prin încheierea din 15 mai 2007, excepţia de nelegalitate a fost înaintată Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, competentă să o soluţioneze.
Prin sentinţa nr. 61 din 13 mai 2008, Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate invocată de Z.I. cu privire la Ordinul nr. 760/1999 al Ministrului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în speţă reclamanta A.S. a chemat în judecată pe pârâtul Z.I. pentru partajarea bunurilor comune.
Prin acţiunea reconvenţională formulată în cadrul procesului de partaj, pârâtul a contestat dreptul reclamantei asupra bunului imobil dobândit în timpul căsătoriei.
A mai reţinut prima instanţă că în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 146/1997, este evident că această contestare nu poate avea loc decât „printr-o cerere” taxa de timbru fiind datorată de titularul acesteia, care în speţă este Z.I.
A concluzionat curtea de apel că dispoziţiile art. 7 din Normele metodologice nu adaugă la lege, ci doar explică cine este titularul cererii, respectiv cel care a formulat cererea, chiar dacă prin aceasta se contestă situaţia juridică a unui bun, astfel încât, dispoziţiile din normele metodologice sunt în concordanţă cu cele ale Legii nr. 146/1997.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Z.I. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând generic dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că în considerentele sentinţei, instanţa nu a analizat situaţia particulară, în care pârâtul dintr-o acţiune de partaj nu formulează cererea reconvenţională, putând să conteste bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor numai pe calea întâmpinării.
Mai susţine că prima instanţă nu trebuia să se limiteze a analiza situaţia particulară din dosarul de partaj în care s-a invocat excepţia de nelegalitate şi, în care s-a formulat cerere reconvenţională, ci trebuia să cerceteze în ansamblu legalitatea dispoziţiilor art. 7 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 760/C/1999.
Recursul este nefondat.
Analizând sentinţa atacată în raport de motivele de recurs formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Astfel cum rezultă din actele dosarului reclamantul Z.I. se află într-un proces de partaj bunuri comune cu numita A.S., iar în cadrul acestui proces reclamantul a formulat o cerere reconvenţională, prin care a contestat cota fostei soţii A.S. asupra bunului imobil dobândit în timpul căsătoriei. În raport de pretenţiile deduse judecăţii prin cererea reconvenţională, instanţa a dispus obligarea pârâtului-reclamant Z.I. la plata unei taxe judiciare de timbru stabilită potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) lit. c) teza finală din Legea nr. 1546/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare.
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, rezultă că taxele judiciare de timbru reprezintă sumele de bani ce se plătesc de partea care formulează o cerere de chemare în judecată sau exercită o cale de atac.
Astfel, taxele judiciare de timbru se achită de către partea care formulează cererea şi în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 146/1997 care prevăd că în cazul contestării bunurilor de împărţit, taxa se datorează de titularul cererii.
Art. 7 din Ordinul Ministrului justiţiei nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 stabileşte în explicitarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) lit. c) din Lege că prin „titularul cererii se înţelege partea care contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor în cadrul cererilor de partaj”.
Această normă de aplicare nu adaugă la lege, ci doar lămureşte şi confirmă sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (2) lit. c) teza finală, dispoziţii care, chiar în absenţa unor norme metodologice nu ar fi putut fi interpretate altfel decât că cel care are obligaţia de a timbra este partea care contestă şi care poate fi atât reclamantul, cât şi pârâtul din cadrul acţiunii de partaj.
Pe de altă parte, fără a ne raporta strict la situaţia existentă între părţile dosarului, dispoziţiile art. 3 alin. (2) lit. c), teza finală din Legea nr. 146/1997, astfel cum sunt explicate prin dispoziţiile art. 7 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 760/C/1999 au în vedere aspectul potrivit căruia, în cazul partajului de bunuri, legile aplicabile în materie (C civ. sau C. fam.) stabilesc anumite cote legale ce se cuvin soţilor (partaj de bunuri comune), respectiv moştenitorilor (partaj succesoral). În acest context, legiuitorul a înţeles să stabilească o taxă judiciară de timbru fixă pentru cei care solicită în instanţă, în cadrul acţiunii de partaj, cota legală ce i se cuvine şi asupra căreia se prezumă că cel care o reclamă are dreptul, şi o taxă judiciară de timbru variabilă, pentru cei care contestă cota legală, valoarea bunurilor de împărţit etc., solicitând mai mult decât ceea ce prezumă legea.
Prin urmare, cel care contestă drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor are obligaţia de a timbra, iar această contestare se poate face fie de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, fie de către pârât în cadrul procesului de partaj.
Modalitatea prin care pârâtul poate contesta dreptul sau mărimea dreptului invocat de reclamant nu poate fi decât printr-o cerere formulată în cadrul dosarului. Afirmaţia recurentului în sensul că această contestare se poate face în cadrul unei întâmpinări, ca o simplă apărare, nu poate fi primită, deoarece, contestând câtimea dreptului reclamantului, pârâtul invocă propriile pretenţii pe care le deduce judecăţii, astfel încât cererea sa nu poate fi decât una reconvenţională, în care pârâtul capătă şi calitatea de reclamant.
Acestui raţionament îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 146/1997 care stabilesc faptul că cererile reconvenţionale se taxează după regulile aplicabile cererii sau acţiunii principale.
Prin urmare, şi din acest punct de vedere dispoziţiile art. 7 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 760/C/1999 a căror nelegalitate se invocă, realizează o interpretare corectă şi legală a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 146/1997, o interpretare în sensul celor susţinute de recurentul-reclamant încălcând principiul egalităţii în faţa legii, creând o situaţie împovărătoare şi defavorizantă pentru partea care pretinde cota legală şi care nu contestă nimic din ceea ce legea prezumă că i se cuvine.
Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că sentinţa atacată este temeinică şi legală şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Z.I., împotriva sentinţei nr. 61 din 13 mai 2008 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1867/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1873/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
