ICCJ. Decizia nr. 1933/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1933/2010
Dosar nr. 5445/2/200.
Şedinţa publică de la 16 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 3048 din 6 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantul G.B.M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, prin ministru, şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin care solicita să se constate calitatea sa de cetăţean român şi, în subsidiar, să se constate data la care a pierdut această cetăţenie.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, „Dovada cetăţeniei române se face cu cartea de identitate sau, după caz, cu buletinul de identitate, paşaportul ori cu certificatul prevăzut la art. 19 alin. (4)".
Aşadar, arată prima instanţă, singurele acte prin care se poate face dovada cetăţeniei române sunt cartea de identitate (sau buletinul de identitate), paşaportul sau certificatul prevăzut de art. 19 alin. (4) (în cazul dobândirii sau redobândirii cetăţeniei române).
În aceste condiţii, reţine prima instanţă, reclamantul poate solicita pentru dovedirea calităţii sale de cetăţean român eliberarea unuia dintre aceste acte, după caz; mai precis, fiind vorba de o persoană care se pretinde cetăţean român dar are domiciliul în străinătate, se poate solicita eliberarea unui paşaport.
În cadrul procedurii de eliberare a paşaportului, se fac verificări la solicitarea autorităţilor competente pentru stabilirea calităţii de cetăţean român a reclamantului.
Astfel, se arată în considerentele sentinţei atacate, art. 35 din Legea nr. 248/2005 prevede că „Cetăţeanului român care are domiciliul în străinătate şi solicită autorităţilor competente române eliberarea documentelor de identitate, de călătorie sau de stare civilă, dar nu poate face dovada cetăţeniei române, i se eliberează documentele respective, în condiţiile legii, numai după ce se atestă de către Direcţia Generală de Paşapoarte, la cererea acestor autorităţi, faptul că solicitantul este cetăţean român".
Concluzionează instanţa de fond că dovedirea calităţii de cetăţean român nu se poate face nici pe calea unei acţiuni în constatare (instanţa neputându-se substitui unei autorităţi publice competente să emită unul dintre actele care potrivit legii fac dovada cetăţeniei române) şi nici printr-o cerere adresată unei instituţii publice pentru eliberarea unui altfel de act decât cele menţionate la art. 21 din Legea nr. 21/1991 pentru dovedirea cetăţeniei române.
2. Recursul declarat de G.B.M.
împotriva sentinţei Curţii de apel, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 3, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cuprinse în art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea primei instanţe sub următoarele aspecte:
2.1. Încălcarea dreptului la apărare şi a principiului rolului activ al judecătorului
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul arată că instanţa a rămas în pronunţare la primul termen de judecată fixat, deşi nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 134 C. proc. civ., respectiv nu era prima zi de înfăţişare. Mai arată că nu i s-au comunicat întâmpinările formulate de pârâţi şi nu a avut posibilitatea de a răspunde la excepţiile formulate de aceştia.
O critică distinctă vizează încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) şi (5) C. proc. civ., recurentul susţinând că instanţa, în baza rolului activ trebuia să ceară lămuriri cu privire la obiectul cererii pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi încadrarea ei în drept.
2.2. Instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 21/1991, a ignorat prevederile art. 29 din Legea nr. 248/2005, precum şi dispoziţiile art. 51 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În esenţă, recurentul afirmă că prima instanţă se situează într-un cerc vicios al argumentaţiei întrucât, pe de o parte, afirmă că dovada cetăţeniei se face potrivit art. 21 din Legea nr. 21/1991 dar, pe de altă parte, ignoră situaţia concretă a acestuia, care nu poate prezenta un document din care să rezulte că este cetăţean român pentru că autorităţile refuză să-i clarifice situaţia.
O critică distinctă vizează încălcarea dreptului la petiţionare prevăzut de Constituţie, recurentul susţinând că în pofida reglementărilor existente, cuprinse în OG nr. 84/2001 şi OG nr. 33/2002, instituţiile intimate îşi declină reciproc competenţa şi nu îl lămuresc dacă mai are sau nu cetăţenia română.
2.3. Soluţia atacată îi încalcă dreptul de acces la o instanţ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1932/2010. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1934/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
