ICCJ. Decizia nr. 1930/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1930/2010
Dosar nr. 1866/2/200.
Şedinţa publică din 16 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 2479 din 10 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea prin care reclamanţii M.E., U.M. şi U.G. solicitau obligarea pârâţilor Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Ministerul Finanţelor Publice să emită Decizia reprezentând titlu de despăgubire, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ca prematur introdusă, în raport cu primul pârât, şi pentru lipsa calităţii procesuale pasive, în raport cu cel de-al doilea pârât.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 7619/2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
în raport cu dispoziţiile art. 3 lit. a), art. 16 alin. (7) şi art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu există identitate între persoana care poate fi obligată la emiterea titlului de despăgubire şi Ministerul Finanţelor Publice, fiind, deci, întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi publice.
Cu privire la excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 7619/2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, instanţa de fond reţine ca este inadmisibilă deoarece de acest act nu depinde soluţionarea litigiului pe fond.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, în raport de dispoziţiile legale, respectiv cele ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pârâta avea obligaţia ca după ce constata că în mod legal s-a hotărât că imobilul nu poate fi restituit în natură, să trimită dosarul unui evaluator sau societăţii de evaluare desemnate [art. 16 alin. (5)]; rezultă că, în lipsa evaluării, nu se poate emite titlul de despăgubire reclamanţilor pentru imobilul ce a aparţinut autorilor acestora.
În cauză, reţine instanţa de judecată, procedura de evaluare nu poate fi demarată deoarece în urma analizării dosarului reclamanţilor s-a constatat că acesta este incomplet, neexistând acte autentice pentru o anumită suprafaţa de teren de 43 mp, astfel încât, în mod corect pârâta a solicitat PMB, prin adresa de la fila 44, explicaţii sau completarea documentaţiei pentru a putea proceda în continuare la soluţionarea dosarului.
Se arată în considerentele sentinţei atacate, că, dacă etapa verificării dosarului prin prisma stabilirii imposibilităţii restituirii în natură a imobilului se poate efectua în termene relativ scurte, nu se poate reţine acest lucru şi în privinţa evaluării, aceasta presupunând si înştiinţarea actualilor deţinători să permită accesul pentru evaluarea imobilului, iar în cazul refuzului acestora solicitarea concursului instanţelor prin formularea unor cereri de ordonanţă preşedinţială în sensul permiterii accesului în imobil.
De asemenea, arată instanţa de fond, după întocmirea raportului de evaluare poate exista şi posibilitatea trimiterii dosarului pentru reevaluare [art. 16 alin. (7) din Titlul VII al legii nr. 247/2005]; aşadar, instanţa nu poate obliga pârâta la emiterea titlului de despăgubire deoarece procedura anterioară necesară ş obligatorie în vederea emiterii unui titlu de despăgubire nu este finalizată.
Apreciază prima instanţă că este mai mult decât cert că toate aceste etape nu se pot desfăşura în termenul de 30 de zile stipulat de art. 24 din Legea nr. 554/2004, în cazul în care instanţa ar admite acţiunea reclamantei şi ar dispune obligarea pârâtei la emiterea deciziei.
Prin urmare, se arată în considerentele sentinţei atacate, instanţa nu poate dispune obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la o obligaţie imposibil de executat în termenul prevăzut de lege pentru executarea hotărârii şi nici nu poate stabili un termen mai mare pentru faptul că nu poate să prevadă durata procedurilor necesare şi obligatorii înainte de emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri.
De asemenea, reţine prima instanţă, nu se aplică în speţă dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, deoarece emiterea titlurilor de despăgubiri nu presupune doar analizarea unei cereri şi emiterea unui răspuns la aceasta, ci o întreagă procedură a cărei nerespectare atrage nelegalitatea titlurilor emise.
Arată instanţa de fond că reclamanta putea solicita, cel mult, obligarea pârâtei la analizarea dosarului prin prisma imposibilităţii restituirii în natură şi la desemnarea evaluatorului, în raport de faptul că din actele dosarului reiese că pârâta a primit dosarul privind imobilul în cauza de la Primăria Municipiului Bucureşti , însă nu a fost efectuată nici o altă procedură în privinţa acestuia.
Faţă de cele arătate, arătând că nu se poate pronunţa asupra a ceea ce nu s-a cerut, instanţa de fond apreciază că cererea reclamanţilor este prematur introdusă şi că, în cauză, ar fi putut fi reţinută ca reprezentând un refuz nejustificat de soluţionare a cererii numai situaţia în care evaluarea ar fi fost finalizată iar pârâta, fără nici o justificate, nu ar fi emis titlu de despăgubiri.
2.recursul reclamanţilor
împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs reclamanţii, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi al art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenţii – reclamanţi au arătat că, prin soluţia pronunţată, instanţa de fond a acreditat practic imposibilitatea de facto ca fiind o excepţie de la aplicarea legii, în lipsa unui temei legal, interpretând greşit prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi ale Legii nr. 554/2004.
3. Apărările Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că procedura administrativă nu poate fi finalizată în lipsa unor documente care să facă dovada calităţii recurenţilor-reclamanţi de persoane îndreptăţite la despăgubiri pentru o suprafaţă de 43 mp, în legătură cu care s-au solicitat lămuriri de la Primăria Municipiului Bucureşti.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenţii-reclamanţi şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În prealabil, se impune precizarea că sentinţa nu a fost atacată în privinţa soluţiilor date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice şi excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei nr. 7619/2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, astfel că acestea nu formează obiect de analiză în recurs.
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Recurenţii-reclamanţi au supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în temeiul art. 16 alin. (8) din Titlul VII, Capitolul V al Legii nr. 247/2005.
Calitatea lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 217 mp şi construcţie în prezent demolată a fost stabilită, în temeiul art. 26 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, prin Dispoziţia nr. 7619 din 5 aprilie 2007 a Primarului Municipiului Bucureşti, dosarul conţinând dispoziţia şi documentaţia aferentă fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cu nr. 41021/CC.
Soluţia pronunţată de curtea de apel, de respingere ca prematură a acţiunii înregistrate la data de 2 martie 2009, la aproape doi de ani de la emiterea dispoziţiei cu propunerea de acordare a despăgubirilor şi mai cu seamă considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei, reflectă interpretarea greşită a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 şi ale Legii nr. 554/2004 atât în litera, cât şi în spiritul lor.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Este adevărat că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen în cadrul căruia să fie finalizată procedura de stabilire a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, iar complexitatea etapelor procedurii administrative exclude, în mod obiectiv, incidenţa termenului de drept comun, de 30 de zile, instituit prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/2004.
Această împrejurare nu poate încuraja însă autoritatea competentă să tergiverseze soluţionarea dosarelor peste limitele unui termen rezonabil, consacrat în art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, principiu aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative ori în etapa executării deciziilor definitive.
Principiul soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi ale cărui coordonate nu pot fi ignorate ca repere în practica administrativă a autorităţilor publice naţionale.
Complexitatea procedurii poate constitui unul dintre criteriile de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei totale pasivităţi a autorităţii publice, în condiţiile în care chiar instanţa de fond a reţinut că „din actele dosarului reiese că pârâta a primit dosarul privind imobilul în cauză de la PMB (Primăria Municipiului Bucureşti- n.n.), însă nu a fost efectuată nici o altă procedură în privinţa acestuia".
În acest sens, este de menţionat că adresa prin care Comisia a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti lămuriri cu privire la suprafaţa de 43 mp teren pentru care petiţionarii prezentaseră un înscris sub semnătură privată a fost întocmită la data de 5 mai 2009, după înregistrarea cererii de chemare în judecată la Curtea de Apel Bucureşti.
Totodată, Înalta Curte reţine, contrar celor afirmate de prima instanţă, că nu li se poate impune reclamanţilor să deducă judecăţii, în mod separat, refuzul efectuării fiecăreia dintre etapele prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acestea nefiind altceva decât operaţiuni administrative prealabile emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubiri.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse şi constatând că, respingând ca prematură acţiunea formulată în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, în temeiul art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii M.E., U.M. şi U.G. împotriva sentinţei nr. 2479 din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1929/2010. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1931/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
