ICCJ. Decizia nr. 2152/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2152/2010
Dosar nr. 207/43/2008
Şedinţa publică din 20 aprilie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 70/2009 pronunţată la data de 15 aprilie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A.O. SA în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării şi a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 25.000 lei cheltuieli de judecată aferente dosarului cu nr. 3032/2005 al Curţii de Apel Târgu Mureş, respingând în rest pretenţiile reclamantei.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă excepţia prescripţiei invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, pentru pretenţiile formulate de reclamanta SC A.O. SA cu titlu de penalitate, majorări de întârziere şi dobânzi legale aferente perioadei 24 mai 2004 – 13 mai 2005 şi a respins excepţia anulabilităţii cererii de chemare în judecată invocată de acelaşi pârât.
Cererea reconvenţională formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita a fost respinsă, pârâţii fiind obligaţi la 39,03 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, cheltuieli efectuate în prezentul dosar.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că referitor la petitul privind despăgubiri în cuantum de 661.102 ron, reprezentând majorări de întârziere, penalităţi de întârziere şi inclusiv dobânzi pentru perioada 24 mai 2004 – 24 aprilie 2005 pentru datoriile fiscale către bugetul de stat, acestea sunt nefondate, dreptul la acţiune al reclamantei pentru aceste despăgubiri luând naştere la data de 25 mai 2004 când a fost înregistrată cererea pentru despăgubiri la Ministerul Educaţiei şi Cercetării, aceeaşi fiind data la care s-a născut şi dreptul la accesorii, în speţă a dobânzilor.
Cum însă reclamanta a introdus acţiunea la data de 13 mai 2008, reţine instanţa de fond, acestea sunt prescrise în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, astfel că a constatat a fi întemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita în reprezentarea intereselor Ministerului Finanţelor Publice.
A mai precizat instanţa de fond că prin Decizia nr. 1736 din 23 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost acordate dobânzile aferente debitului de bază de 1.254.700, reclamanta având posibilitatea să solicite dobânzile aferente perioadei 24 mai 2004 – 22 aprilie 2005 în cadrul dosarului nr. 3032/2005 al acestei instanţe, fiind vorba de drepturi născute anterior introducerii acţiunii (17 noiembrie 2005).
Totodată, se reţine că prin aceeaşi decizie nr. 1736/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata unor penalităţi de întârziere, penalităţi solicitate de reclamantă în temeiul unei alte cauze decât cea din prezenta speţă a fost respins irevocabil cu motivarea că potrivit art. 1088 C. civ. daunele interese pentru neexecutarea obligaţiilor băneşti nu pot cuprinde decât dobânda legală.
S-a mai reţinut că reclamanta şi-a cuantificat aceste despăgubiri în temeiul convenţiilor de eşalonare şi apoi de scutire la plata unor datorii fiscale din 4 decembrie 2002 şi din 30 mai 2003, dar a constatat instanţa că nu există raport de cauzalitate între datoriile fiscale datorate de reclamantă în baza acestor convenţii şi fapta pârâţilor – acordarea justei despăgubiri cu întârziere.
Cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în dosarul nr. 3032/2005 al Curţii de Apel Târgu Mureş şi dosarul cu nr. 9677/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care s-a pronunţat Decizia nr. 1736/2007, prima instanţă a constatat că sunt justificate în parte şi anume pentru suma de 25.000 lei reprezentând onorariu de avocat, acestea constituind cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, ele fiind într-un cuantum rezonabil.
Celelalte cheltuieli, cum ar fi suma de 119.000 ron achitată aceluiaşi cabinet de avocatură în baza facturii din 30 iunie 2007 precum şi onorariul de succes de 20% din suma efectiv recuperată nu reprezintă decât o formă de gratificare a avocatului care nu poate fi opozabilă pârâţilor şi ele nu se justifică nici din punct de vedere al amplitudinii şi complexităţii activităţii desfăşurate.
Cât priveşte, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată invocată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita în reprezentarea intereselor Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de fond a considerat-o neîntemeiată, dat fiind că pârâta nu a făcut nicio dovadă a faptului că reprezentantul reclamantei, numitul B.S.J. a îndeplinit funcţia de director executiv adjunct al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Harghita şi că ar fi făcut parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici, raporturile de muncă ale acestuia încetând prin pensionare pe motive medicale, situaţie ce nu se încadrează în nici una din situaţiile prevăzute de art. 99 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.
Cererea reconvenţională formulată de aceeaşi pârâtă a fost şi ea respinsă de către instanţa de fond, reţinându-se că cele două convenţii în conformitate cu care reclamanta a beneficiat de scutirea de la plata unor datorii fiscale, din 4 decembrie 2002 şi 30 mai 2003 au fost executate integral în anul 2006, pârâta nefăcând dovada conduitei culpabile a reclamantei în derularea acestora.
Împotriva sentinţei au declarat recurs, reclamanta SC A.O. SA şi pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita – Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanta SC A.O. SA, invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", susţinând, în esenţă, următoarele:
Instanţa de fond a aplicat greşit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ, termenul de un an reglementat de acest text de lege începând să curgă de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, aşa încât, prima instanţă a considerat greşit că data de la care începe să curgă acest termen este data de 24 mai 2004 când s-a născut dreptul la plata despăgubirilor.
Întinderea pagubei constând în plata unor dobânzi nu îi era cunoscută la data promovării acţiunii ce constituie obiectul dosarului nr. 3032 al Curţii de Apel Târgu Mureş şi nici la data la care s-a emis Hotărârea de Guvern pentru plata despăgubirilor.
- în mod greşit, instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 1088 C. civ., considerând că în materie civilă, în cazul neexecutării obligaţiilor băneşti, daunele interese nu pot cuprinde decât dobânda legală.
Precizează recurenta că în contencios administrativ „întinderea pagubei nu se răsfrânge doar la cuantumul dobânzilor legale, uneori nivelul pagubelor cauzate putând fi mai mare decât nivelul dobânzii legale şi atunci trebuie aplicate prevederile art. 1084 C. civ.".
Susţine recurenta că refuzul statului de a despăgubi societatea în luna mai 2004, şi cu o datorie de bază de 2.282.865 ron a condus la faptul că societatea nu a putut contracta niciun împrumut bancar şi a fost obligată să vândă activele din patrimoniu în vederea respectării contractelor de eşalonare şi pentru a evita falimentul.
Dacă plata despăgubirilor, susţine recurenta, ar fi fost făcută la data de 24 mai 2004 în cuantumul solicitat de 1.254.700 ron „atunci nu ar mai fi fost obligată să plătească majorări de întârziere şi dobânzi începând cu această dată.
Prejudiciul ce i s-a adus a fost stabilit în raportul de expertiză întocmit în cauză.
Recurenţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita în reprezentarea Ministerului Finanţelor Harghita şi Guvernul României invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi critică soluţia instanţei de fond în sensul că obligarea lor la plata onorariilor de avocat în sumă de 25.000 lei, cheltuieli care se referă la cu totul alt dosar – nr. 3032/2005 al Curţii de Apel Târgu Mureş, este cu totul nelegală. Cererea pentru acordarea acestor cheltuieli de judecată trebuie formulată în dosarul respectiv şi nu în prezenta cauză în care acţiunea s-a soluţionat în defavoarea reclamantei, acţiunea sa fiind respinsă.
Guvernul României susţinând şi el motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precizează că instanţa de fond nu a cenzurat cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în sumă de 25.000 lei, acesta fiind excesiv în raport de complexitatea medie a cauzei.
Pârâţii au depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
La rândul său reclamanta SC A.O. SA a depus întâmpinare la recursurile formulate de pârâţi cerând respingerea acestora ca nefondate.
Analizând cererile de recurs formulate prin prisma motivelor invocate, a normelor legale incidente în cauză, precum şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta SC A.O. SA, se constată că acesta este nefondat.
Nu are relevanţă ordinea soluţionării de către instanţa de fond a capetelor principale de cerere din acţiunea reclamantei.
Instanţa de fond în mod corect a apreciat că dreptul la acţiune al reclamantei pentru despăgubiri s-a născut la data de 25 mai 2004, dată la care s-a născut şi dreptul privind dobânda aferentă despăgubirii, plângerea prealabilă fiind formulată abia la data de 22 aprilie 2005.
Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1736 din 23 martie 2007 a fost obligat Guvernul României să emită hotărârea de guvern pentru plata despăgubirilor în sumă de 1.254.700 ron şi obligaţi pârâţii să plătească reclamantei dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data de 22 aprilie 2005 şi până la soluţionarea cererii, potrivit art. 2 din OG nr. 9/2000.
Având în vedere că aceste dobânzi pentru perioada 24 mai 2004 - 22 aprilie 2005 sunt aferente debitului de bază în sumă de 1.254.700 ron, acestea trebuiau să fie solicitate în cadrul dosarului nr. 3032/2005 în care s-a pronunţat Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1736/2007.
Nu este fondat nici motivul recurentei reclamante referitor la data publicării în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern nr. 424 din 9 mai 2008 privind acordarea justei despăgubiri care ar determina naşterea dreptului său la acţiune pentru aceste dobânzi.
Faptul că acestea se referă la perioada anterioară introducerii acţiunii care a fost soluţionată în cadrul dosarului nr. 3032/2005 conduce la concluzia că în raport cu data introducerii acelei acţiuni (24 mai 2004) trebuie analizat dreptul la acţiune în repararea prejudiciului, astfel că faţă de data introducerii prezentei acţiuni (13 mai 2008) pentru prejudiciul care se referă la perioada anterioară introducerii cererii din 2005, această solicitare este prescrisă.
Este eronată interpretarea recurentei în ceea ce priveşte prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, deoarece cererea de despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 este condiţionată de soluţionarea unei acţiuni anterioare în contencios administrativ formulate în temeiul art. 1 din lege (o astfel de cerere a fost soluţionată în cadrul dosarului nr. 3032/2005, finalizat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1736/2007).
Cererea reclamantei recurente prin care se solicită obligarea unei autorităţi publice la plata de despăgubiri, nu se încadrează în prevederile art. 19 alin. (2), deoarece, această cerere a fost precedată de soluţionarea unei acţiuni anterioare formulate în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004 în cadrul căreia deja a fost soluţionată cererea de despăgubiri, această noua cerere a reclamantei recurente având un obiect pur patrimonial şi urmând regulile de drept comun privind prescripţia dreptului la acţiune (Decretul nr. 167/1958).
Cu privire la motivul referitor la plata despăgubirilor datorate, majorărilor de întârziere şi penalităţilor pentru neexecutarea unor obligaţii băneşti provenite din convenţiile de eşalonare şi alte datorii fiscale, în mod corect instanţa de fond a constatat că nu există relaţie de cauzalitate între neplata datoriilor fiscale pe care reclamanta le are la bugetul de stat şi acordarea despăgubirilor, la care se referă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1736/2007, de către pârâţi cu întârziere.
În ceea ce priveşte recursurile declarate de cei doi pârâţi Direcţia Generala a Finanţelor Publice Harghita în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice şi Guvernul României, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, hotărârea pronunţată fiind rezultatul aplicării greşite a legii.
Instanţa de fond, în mod eronat, a acordat cheltuieli de judecată în sumă de 25.000 lei reprezentând onorariu avocat, aceste cheltuieli fiind aferente dosarului nr. 3032/2005 al Curţii de Apel Târgu Mureş.
Or, cheltuielile de judecată, care reprezintă un accesoriu al acţiunii principale, trebuie să urmeze soarta principalului, conform principiului „accesorium sequitur principalem" şi să fie respinse, întrucât în prezenta cauză acţiunea reclamantei a fost respinsă.
Faţă de cele reţinute mai sus, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC A.O. SA, în conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de recurenţii pârâţi, se va modifica sentinţa atacată în sensul că se va respinge ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată aferente dosarului nr. 3032/2005 al Curţii de Apel Târgu Mureş. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A.O. SA Odorheiu Secuiesc, împotriva sentinţei civile nr. 70 din 15 aprilie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice şi Guvernul României, împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifica în parte sentinţa atacată în sensul că respinge ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată aferente dosarului nr. 3032/2005 al Curţii de Apel Târgu Mureş.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2144/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2166/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
