ICCJ. Decizia nr. 2175/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2175/2010
Dosar nr. 3986/2/2009
Şedinţa publică din 28 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3024 din 1 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul P.R., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantului privind primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi l-a obligat pe pârât să primească de îndată cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române, precum şi la plata sumei de 154,3 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul s-a adresat Secţiei Consulare a Ambasadei României din Chişinău la data de 8 septembrie 2006 şi Ministerului Afacerilor Externe la data de 30 martie 2009, solicitând, în temeiul art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, primirea cererii de redobândire a cetăţeniei române însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
Prin adresa din 6 aprilie 2009, Ministerul Afacerilor Externe - Direcţia Generală de Afaceri Consulare a răspuns reclamantului în sensul că în momentul în care cererea pe care o va depune va intra în faza de procesare, ambasada îi va trimite acestuia invitaţia pentru ca acesta să se poată prezenta în vederea depunerii documentelor şi că efectuarea unor programări este o necesitate obiectivă, având în vedere numărul foarte mare de solicitări, spaţiile limitate de care dispune ambasada pentru desfăşurarea activităţii cu publicul şi numărul impresionant de cereri depuse în anii anteriori.
În raport cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 şi faţă de data introducerii acţiunii (30 aprilie 2009) şi data adresei de răspuns (6 aprilie 2009), instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât.
Pe fondul cauzei, în raport cu dispoziţiile art. 101 alin. (1) şi art. 12 alin. (2) din Legea cetăţeniei române, nr. 21/1991, şi ale art. 10 din Legea nr. 396/2002, Curtea de Apel a reţinut că este nejustificat refuzul pârâtului de a primi cererea de redobândire a cetăţeniei române, în condiţiile în care reclamantul şi-a exprimat voinţa în sensul depunerii cererii încă din anul 2006.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod eronat existenţa unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii reclamantului de a-i fi primită cererea privind redobândirea cetăţeniei române, deoarece conduita Ministerului Afacerilor Externe, prin Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău, nu poate fi încadrată în definiţia legală a refuzului nejustificat, conţinută în art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, astfel că în lipsa culpei administrative, ministerul nu poate fi obligat la rezolvarea cererii reclamantului.
Sub acest aspect, se susţine că nu este indicat un temei legal pentru stabilirea unei ordini cronologice de soluţionare a cererilor, astfel că nu se poate reţine existenţa unui refuz nejustificat, iar răspunsul primit de petent nu încorpora un refuz de soluţionare a cererii, fiind arătate doar condiţiile concrete în care cererea urma să fie procestă.
Susţine recurentul-pârât că în activitatea de primire şi soluţionare a cererilor de redobândire a cetăţeniei române, ministerul este condiţionat de motive obiective, exoneratoare de răspundere, având în vedere că îşi desfăşoară activitatea în afara teritoriului României şi nu îşi poate dimensiona în mod corespunzător structura administrativă, în condiţiile în care în perioada anterioară au fost înregistrate peste 300.000 de solicitări similare.
Susţine recurentul-reclamant că putea judecătorească nu se poate substitui puterii executive şi astfel să stabilească termenele în care să primească cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Mai susţine recurentul-pârât că noţiunea de „termen rezonabil de soluţionare a cererii" se regăseşte doar în jurisprudenţa C.E.D.O. şi nu se aplică decât în privinţa solicitanţilor rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită. Sub acest aspect, se mai susţine că jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Katte Klitsche de la Grange) este în sensul următor: „caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se determină în funcţie de circumstanţele cauzele şi ţinând cont de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente".
Recurentul-pârât mai arată că, având în vedere condiţiile obiective, obligaţia impusă ministerului are ca obiect un lucru imposibil de realizat, că a dobândit deplin suport legal şi caracter obligatoriu faţă de petenţi criteriul stabilit de minister în sensul soluţionării cererilor în ordine cronologică şi că au fost promovate măsuri de reglementare a situaţiei prin proiectul Legii de aprobare a OUG nr. 36/2009, care a modificat şi completat Legea nr. 21/1991.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente.
Circumstanţele cauzei sunt de necontestat, în sensul că reclamantul s-a prezentat la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău în cursul lunii septembrie 2006 pentru a depune actele necesare redobândirii cetăţeniei române în condiţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, când i s-a comunicat să formuleze cerere scrisă de programare pentru a fi invitat să depună documentaţia, iar la data de 30 martie 2009 a revenit cu aceeaşi solicitare la Ministerul Afacerilor Externe.
Ministerul Afacerilor Externe i-a răspuns prin adresa din 6 aprilie 2009 (dosarul de fond) în sensul că:
„Având în vedere numărul foarte mare de solicitări şi ţinând cont de spaţiile limitate de care dispune ambasada pentru desfăşurarea activităţii cu publicul, efectuarea unor programări este o necesitate obiectivă, având în vedere că un număr impresionant de persoane au depus cereri în anii anteriori.
În momentul în care cererea pe care o va depune domnul P.R. va intra în faza de procesare, ambasada va trimite invitaţia petentului, pentru ca acesta să se poată prezenta în vederea depunerii documentelor. Invitaţia va fi trimisă pe cale poştală, la adresa comunicată de către petent împreună cu lista actelor ce trebuie să constituie dosarul de redobândire a cetăţeniei."
Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune întemeiată pe refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea sa privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi, pe cale de consecinţă, să fie obligat pârâtul să stabilească data de depunere a cererii de redobândire a cetăţeniei române într-un termen scurt, rezonabil.
În raport cu circumstanţele cauzei şi obiectul acţiunii, instanţa de recurs constată că întemeiat a reţinut instanţa de fond că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului de a stabili data la care reclamantul poate depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, astfel că, în speţă, nu este vorba doar de refuzul de soluţionare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii respective, persoanei reclamante refuzându-i-se astfel un drept elementar, respectiv dreptul de petiţionare.
Conform principiului tempus regit actum, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, modificat prin OUG nr. 147/2008, forma în vigoare la data depunerii de către reclamant a celor două cereri: „Persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire sau de acordare întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi art. 101, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, la misiunile diplomatice ori oficiile consulare competente ale României. Cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie".
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că întemeiat Curtea de Apel a apreciat că, faţă de data cererilor – 8 septembrie 2006 şi 30 martie 2009 – şi data soluţionării cauzei în fond – 1 octombrie 2009 – a fost încălcat termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantului pentru stabilirea datei la care va fi invitat să depună cererea însoţită de documentele necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, în condiţiile art. 101 şi art. 12 din Legea nr. 21/1991.
Mai mult decât atât, se constată că nici până la data soluţionării prezentului recurs – 28 aprilie 2010 – intimatul-reclamant nu a fost invitat să depună cererea însoţită de documentele necesare pentru redobândirea cetăţeniei române.
Criticile din recurs referitoare la noţiunea de „termen rezonabil" sunt neîntemeiate.
Sub acest aspect, se reţine că, deşi Legea nr. 21/1991 nu prevede expres un termen legal sau termenul rezonabil de soluţionare a cererilor de redobândire a cetăţeniei române depuse conform art. 101 şi art. 12 din lege, principiul termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi în jurisprudenţa C.E.D.O. De asemenea, art. 41 – Dreptul la bună administrare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede expres că „Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii". În acelaşi sens, la pct. II.5 din Recomandarea Comitetului de miniştri al Consiliului Europei privind exercitarea puterilor discreţionare de către autorităţile administrative este menţionat expres principiul fundamental conform căruia, în exercitarea puterii discreţionare, autoritatea administrativă trebuie să adopte Decizia într-un termen rezonabil.
În consecinţă, este de înţeles faptul că, în privinţa termenului rezonabil, deşi acesta nu beneficiază de o reglementare expresă în materia dedusă judecăţii, conduita autorităţii administrative este supusă acestei exigenţe a cărei respectare se apreciază, într-adevăr, în funcţie de circumstanţele cauzei.
În speţă, Înalta Curte constată că la peste 3 ani şi jumătate de la data formulării primei cereri (8 septembrie 2006) nu a fost încă stabilită data la care reclamantul va fi invitat să depună documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 21/1991, astfel că instanţa de fond întemeiat a apreciat că pârâtul nu a soluţionat cererea reclamantului într-un termen rezonabil.
Susţinerile din recurs referitoare la faptul că atitudinea autorităţilor administrative nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât răspunsurile transmise reclamantului sunt în sensul că cererea va fi soluţionată favorabil, sunt de asemenea neîntemeiate.
Sub acest aspect, Curtea constată că, într-adevăr, reclamantului i s-a răspuns favorabil în sensul că urmează a fi invitat să depună cererea şi documentele necesare în vederea redobândirii cetăţeniei române.
Este adevărat că autoritatea publică şi-a exprimat explicit voinţa în sensul soluţionării favorabile a cererii de invitare a petentului să depună documentaţia, însă atâta timp cât soluţionarea depinde exclusiv de voinţa autorităţii administrative, care, în speţă, va soluţiona cererea în raport cu evoluţia procesului de analizare a scrisorilor de intenţie deja depuse, realizarea efectivă a dreptului de petiţoinare al numitului P.R. este condiţionată, în mod arbitrar, de către administraţie.
Astfel, Curtea reţine că faptul de a comunica petentului că urmează a fi invitat să depună documentaţia sine die – fără precizarea vreunui termen şi fără menţionarea unor criterii obiective în raport de care poate fi determinat cu exactitate un anumit termen – reprezintă în sine un refuz nejustificat de soluţionare a cererii prin care se solicita stabilirea termenului de depunere a actelor, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Curtea reţine că este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, pentru aceleaşi argumente, şi susţinerea din recurs referitoare la faptul că autoritatea şi-a îndeplinit obligaţia de a răspunde petentului în sensul prezentării condiţiilor concrete în care urmează a-i fi soluţionată cererea, întrucât simplul fapt de a răspunde în termenul legal nu pune instituţia la adăpostul verificării de către instanţă a legalităţii răspunsului.
Tot sub aspectul respectării principiului termenului rezonabil, Curtea reţine că practica administrativă este în sensul că cererile adresate unei instituţii publice se înregistrează la data depunerii lor de către petenţi, iar nu la un moment dat ce va fi comunicat ulterior, întrucât în raport cu data înregistrării petiţiei se apreciază, în funcţie de circumstanţele cauzei, respectarea principiului termenului rezonabil. Aceasta întrucât instituţiile publice sunt învestite cu competenţă legală tocmai în scopul rezolvării cererilor ce le sunt adresate în procesul de executare în concret a legii şi nu au posibilitatea legală de a amâna sau de a se deroba de realizarea atribuţiilor ce le revin şi, cu atât mai puţin, de obligaţia elementară de a primi şi înregistra o cerere la data depunerii acesteia de către petent.
Este neîntemeiată susţinerea din recurs referitoare la faptul că autoritatea judeăctorească nu are competenţa de a stabili termenul în care autoritatea publică a fost obligată, prin sentinţa recurată, să primească cererea reclamantului, întrucât instanţa de fond nu a făcut altceva decât să soluţioneze capătul de cerere cu care a fost învestită în exercitarea competenţei legale ce îi revine potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
La pronunţarea prezentei decizii, instanţa are în vedere şi practica judiciară anterioară în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinţei recurate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 3024 din 1 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2166/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2176/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
