ICCJ. Decizia nr. 2129/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2129/2010
Dosar nr. 4176/2/2009
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3544 din 28 octombrie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamanta Ţ.E., în contradictoriu cu Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând pârâta să desemneze un evaluator, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, precum şi să emită Decizia cuprinzând titlul de despăgubiri, în baza dispoziţiei nr. 747 din 5 noiembrie 2004, emisă de Primăria Municipiului Turnu Măgurele, pentru imobilul situat în acest oraş, într-un termen de 30 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin dispoziţia mai sus menţionată s-a admis cererea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, formulată de reclamantă pentru imobilul situat în Municipiul Turnu Măgurele, şi s-a stabilit valoarea echivalentă a imobilului, imposibil de restituit în natură, de 951.336.454 lei.
Constatând că atitudinea de tergiversare a soluţionării dosarului, manifestată de pârâtă, a permis trecerea unui interval de 5 ani de la data emiterii deciziei nr. 746 din 5 noiembrie 2004, fără ca reclamanta să beneficieze de o soluţionare efectivă a cererii sale, instanţa a apreciat că, în speţă, au fost încălcate prevederile art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional C.E.D.O., întrucât un termen rezonabil nu poate fi apreciat ca fiind mai mare de 6 luni, iar cei 5 ani care au trecut de la data transmiterii dosarului de despăgubiri reprezintă un interval suficient de care pârâta a beneficiat pentru analizarea dosarului reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.
În motivarea recursului au fost reiterate apărările formulate în faţa primei instanţe, vizând, în esenţă, necesitatea respectării ordinii de înregistrare a dosarelor, a etapelor prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi a completării dosarului reclamantei cu înscrisuri din care să reiasă dacă s-a dat curs autorizaţiei de demolare a construcţiilor. S-a susţinut, totodată, că nu este justificată stabilirea unui termen de numai 30 de zile de la întocmirea raportului de evaluare pentru emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, în condiţiile în care anterior emiterii acesteia este obligatorie efectuarea anumitor operaţiuni tehnico-administrative constând în comunicarea raportului de evaluare către persoanele îndreptăţite, acestea având dreptul să formuleze obiecţiuni, examinarea eventualelor obiecţiuni formulate şi comunicarea răspunsului evaluatorului, atât către beneficiari, cât şi Comisiei Centrale, imposibil fiind ca toate acestea să fie finalizate în termenul astfel stabilit.
Recursul nu este fondat.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. şi a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea acesteia, pentru argumentele ce succed.
Procedura administrativă instituită prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură este o procedură complexă, cuprinzând mai multe etape distincte, a căror parcurgere este obligatorie, astfel încât în mod obiectiv Decizia reprezentând titlul de despăgubire nu poate fi emisă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
În aceste proceduri sunt implicate mai multe entităţi, iar legiuitorul nu a stabilit un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare dintre etapele obligatorii de parcurs.
Această omisiune nu poate conduce la ideea că autoritatea publică este abilitată să determine ea însăşi un atare interval de timp, fiind necesar ca respectivele decizii să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., aşa cum în mod constant s-a pronunţat această instanţă supremă.
Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale astfel încât să răspundă acestei cerinţe pentru ca persoana îndreptăţită să beneficieze efectiv de protecţia asigurată prin acest text al Convenţiei, precum şi prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la aceasta.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în mod constant că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale concrete, precum şi prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudenţa acesteia.
Respectând aceste exigenţe, pe baza probatoriului administrat, prima instanţă a concluzionat în mod corect că tergiversarea soluţionării dosarului reclamantei, care a avut drept consecinţă prelungirea la 5 ani a perioadei de timp în care aceasta nu a beneficiat de acordarea efectivă a măsurilor reparatorii, echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 6 din C.E.D.O. şi a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
Criticile recurentei nu pot fi primite întrucât, pe de o parte, demolarea construcţiilor este circumscrisă unei situaţii de fapt, care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, nu numai prin înscrisuri, din actele dosarului rezultând că respectiva măsură a fost pusă în practică şi urmată de construirea unui bloc, iar pe de altă parte, aspectele ce vizează etapa temporală a finalizării raportului de evaluare pot şi trebuie să fie avute în vedere numai pentru determinarea momentului de început al curgerii termenului stabilit pentru emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, în ipoteza în care se va acţiona pentru acoperirea unui eventual prejudiciu cauzat de nexecutarea hotărârii.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei civile nr. 3544 din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2070/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2139/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
