ICCJ. Decizia nr. 2661/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2661/2010
Dosar nr. 7271/2/2009
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27 iulie 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii S.M.C., P.V., I.C.C., T.N.V. şi S.M. în contradictoriu cu pârâţii Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de cel de-al doilea pârât, precum şi suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de primul pârât.
Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 3843 din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a admis în parte cererea formulată de reclamanţii;- a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 274 din 03 iulie 2009 emisă de pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti până la pronunţarea instanţei de fond;
- a respins capătul de cerere privind suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca lipsit de interes.
În considerentele hotărârii pronunţate, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus că, începând cu 01 iunie 2009, se suspendă aplicarea Ordinului nr.526/2009 prin car s-a prevăzut că, începând cu data de 01 martie 2009, procurorii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.I.C.O.T. şi parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale şi judecătorii precum şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor beneficiază de un spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară.
Constatând că reclamanţii fac parte din personalul auxiliar de specialitate şi conex din Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu, Curtea de apel a reţinut că Ordinul nr. 1472/2009 nu se referă la categoria profesională din care fac parte reclamanţii, astfel că a admis excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a respins, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind suspendarea ordinului respectiv.
Prin Decizia nr. 274 din 3 iulie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Deciziei nr. 89 din 04 martie 2009 aparţinând aceluiaşi emitent privind acordarea, începând cu data de 01 martie 2009, a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică personalului auxiliar şi conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a Parchetelor de pe lângă Tribunalele Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa şi Teleorman şi a Parchetelor de pe lângă judecătoriile din subordinea acestora.
Curtea de apel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât, pe de o parte, există o aparenţă de nelegalitate a actului contestat, întrucât s-a dispus restrângerea exerciţiului unor drepturi de natură salarială printr-un act administrativ şi nu prin lege, contrar art. 53 din Constituţia României, ceea ce constituie un caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, iar, pe de altă parte, este îndeplinită şi condiţia preveniri producerii unei pagube iminente, întrucât un act aparent nelegal poate diminua considerabil veniturile reclamanţilor cu consecinţe păgubitoare asupra activităţii serviciului prestat şi ca atare poate conduce la perturbarea previzibilă a funcţionării parchetelor în care reclamanţii sunt angajaţi.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticând-o pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ. cu aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actelor administrative atacate, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor şi schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurentul-pârât susţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unui caz bine justificat şi că actele atacate ar contraveni prevederilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Susţine recurentul-pârât că nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariate ale reclamanţilor, ci doar o suspendare, o amânare a plăţii drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică plata urmând să fie făcută în condiţiile şi termenele stabilite de O.U.G nr. 71/2009 şi că actele atacate au fost emise în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a O.U.G nr. 71/2009, iar în lipsa fondurilor alocate cu această destinaţie, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat.
De asemenea, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că este îndeplinită condiţia referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, întrucât nu se poate vorbi despre existenţa unei pagube, de vreme ce reclamanţii sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti având ca obiect plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, hotărâri ce vor fi executate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile OUG nr. 71/2009.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii, întrucât atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Este adevărat că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă) ceea ce presupune executarea din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am arătat deja, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat în raport de următoarele argumente.
În primul rând, prin actul administrativ atacat, emis la data de 03 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Raportat la conţinutul acestei măsuri, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se cuvine a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa dezvoltată de instanţele de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În plus, în cauza de faţă, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, şi această condiţie legală este îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale.
Acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre angajaţi şi stat.
Susţinerile recurentului-pârât referitoare la faptul că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de fond încălcarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, Curtea de apel nu şi-a construit argumentaţia în raport cu dispoziţiile respective, iar, pe de altă parte, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, intimaţii fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate, iar din corpul magistraţilor pentru a le fi aplicabile dispoziţiile respective.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 3483 din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2660/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2698/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
