ICCJ. Decizia nr. 2700/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2700/2010
Dosar nr. 6368/2/2009
Şedinţa de la 21 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta H.C.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârât, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Reclamanta a invocat drept caz justificat aparenţa de nelegalitate a actului administrativ atacat, iar prejudiciul material viitor şi previzibil, constând în neplata unor drepturi salariale, reprezintă paguba iminentă ce trebuie prevenită prin suspendare actului administrativ.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes faţă de soluţia de suspendare a ordinului dispusă în alte dosare de către Curtea de Apel Bucureşti, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 3813 din 10 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes şi a dispus suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârât, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei de interes nu este întemeiată şi a apreciat că ambele condiţii necesare pentru suspendarea actului atacat sunt îndeplinite în cauză.
Instanţa a avut în vedere aparenţa de nelegalitate a actului contestat întrucât s-a dispus restrângerea unor drepturi de natură salarială printr-un act administrativ şi nu prin lege, contrar dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din Constituţia României, încălcându-se astfel în mod retroactiv dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că este îndeplinită şi condiţia producerii unei pagube iminente în sensul că diminuarea veniturilor salariale ale reclamantei pot avea consecinţe păgubitoare asupra activităţii serviciului prestat şi poate conduce la perturbarea previzibilă a funcţionării parchetului în care reclamanta îşi desfăşoară activitatea.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, s-a arătat în esenţa că instanţa de fond , în mod greşit, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, în opinia recurentului, instanţa de fond a considerat că prima condiţie, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existenţa unei îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
Referitor la acest aspect, a susţinut recurentul, instanţa s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plăţii acestora, mai precis o amânare a plăţii drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condiţiile şi termenele stabilite de OUG nr. 71/2009.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediată şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a se analiza, pe fond conţinutul actului administrativ.
În cauza de faţă, instanţa de fond a legat, în mod corect, existenţa cazului bine justificat de susţinerile reclamantei referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea considerentelor de fapt şi de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în conţinutul actului administrativ atacat nu se face nici o referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reuşeşte să creeze o aparenţă de nelegalitate asupra actului administrativ.
Aşadar, nu se poate susţine că nu există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Instanţa de fond a considerat că neplata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanţilor, constând în diminuarea indemnizaţiilor acestora în mod considerabil.
Aspectul că, în faţa primei instanţe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalităţii actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conţinutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.
A două condiţie impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ.
Pe de altă parte, prezumţia de legalitate a unui act administrativ este dată şi de modul în care autoritatea publică emitentă înţelege să îşi desfăşoare activitatea de administraţie în regim de putere publică, potrivit competenţei legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise şi care trebuie să denote stabilitate şi continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale.
Iminenţa pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activităţii sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, această condiţie este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecinţă imediată a punerii în executare a ordinului atacat ar lipsi-o pe reclamantă de mijloacele financiare suficiente existenţei.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 3813 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2698/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2701/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
