ICCJ. Decizia nr. 2660/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2660/2010
Dosar nr. 6337/2/2009
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii I.M., ş.a., au chemat în judecată pe pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 şi a Deciziei nr. 1471 din 02 iulie 2009 emise de pârât, până la pronunţarea instanţei de fond.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 4037 din 19 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins excepţia nulităţii, invocată de pârât, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (1) C. proc. civ.;
- a respins excepţia lipsei de interes, invocată de pârât, reţinând că folosul practic urmărit de reclamanţi constă în obţinerea sumelor reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, sume care nu le-au fost plătite;
- a admis cererea reclamanţilor şi a dispus suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 şi a Deciziei nr. 1471/2009 emise de pârât până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a dispune suspendarea executării celor două acte, Curtea de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existenţa unui caz bine justificate şi iminenţa producerii unei pagube.
Sub aspectul cazului bine justificat, instanţa a reţinu că prin actele atacate s-a dispus că, începând cu data de 01 iunie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 se vor plăti fără a include şi sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi că această modalitate de calcul se va păstra şi pe viitor, plata acestui spor urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sistemul bugetar.
Instanţa a apreciat că există o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate a actelor contestate, întrucât acestea se aplică retroactiv din data de 01 iunie 2009, deşi au fost emise la data de 02 iulie 2009.
Totodată, instanţa a apreciat că prevederile OUG nr. 71/2009 nu sunt aplicabile în cauză deoarece plata eşalonată a drepturilor salariale restante nu vizează salariile plătite în prezent şi în viitor, deoarece aceste sume ar deveni restante şi nu vor mai putea fi cuantificate şi achitate.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei pagube iminente în sensul disp. art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/204, instanţa a reţinut că prin neacordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică au fost diminuate retroactiv drepturile salariale ale reclamanţilor şi prin se produce acestora un prejudiciu, deşi aveau o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială pe care urmau să o primească pentru activitatea prestată în luna iunie 2009.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticând-o pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ. cu aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ.
În temeiul art. 137 C. proc. civ., recurentul-pârât a reiterat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, motivat de faptul că prin mai multe hotărâri pronunţate în cauze cu acelaşi obiect Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 şi a Deciziei nr. 1471/2009 emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că interesul reclamanţilor în promovarea prezentei cereri de suspendare nu mai este actual, lipsind cererea de una dintre condiţiile necesare existenţei sale.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actelor administrative atacate, cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor şi schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurentul-pârât susţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unui caz bine justificat şi că actele atacate ar contraveni prevederilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Susţine recurentul-pârât că nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariate ale reclamanţilor, ci doar o suspendare, o amânare a plăţii drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, plata urmând să fie făcută în condiţiile şi termenele stabilite de O.U.G nr. 71/2009 şi că actele atacate au fost emise în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului va fi suspendată la data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, iar, în lipsa fondurilor alocate cu această destinaţie, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul respectiv.
De asemenea, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că este îndeplinită condiţia referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, întrucât nu se poate vorbi despre existenţa unei pagube, de vreme ce reclamanţii sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti având ca obiect plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, hotărâri ce vor fi executate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile OUG nr. 71/2009.
4. Hotărârea instanţei de recurs
4.1. Analizând cu prioritate excepţia lipsei de interes, invocată de recurentul-pârât în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată. În acest sens, se reţine că suspendarea executării actelor administrative prin alte hotărâri judecătoreşti nu lipseşte de interes cererea reclamanţilor, instanţa având de analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în raport cu situaţia şi argumentele reclamanţilor (Mutatis mutandis, a se vedea Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.106). Totodată, instanţa de recurs reţine că reclamanţii justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare o invocă, precum şi în considerarea faptului că hotărârea judecătorească pronunţată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu produce efecte erga omnes.
4.2. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii, întrucât atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Este adevărat că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă) ceea ce presupune executarea din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am arătat deja, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat în raport de următoarele argumente.
În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin actele administrative atacate, emise la data de 02 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Raportat la conţinutul acestei măsuri, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se cuvine a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa dezvoltată de instanţele de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În plus, în cauza de faţă, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
O altă aparenţă de nelegalitate o constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
Cu alte cuvinte, în raport de acest text normativ, plata salariilor nu poate fi diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, şi această condiţie legală este îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale.
Acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 4037 din 19 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2656/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2661/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
