ICCJ. Decizia nr. 2707/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2707/2010
Dosar nr. 691/42/200.
Şedinţa publică din 21 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta SC C.S.T. SRL Târgovişte a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din Cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, anularea deciziei nr. 759/ CI din 21 aprilie 2009 privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă referitoare la Proiectul Phare 2004/016-772 aprilie 02.01.01.306 şi suspendarea executării deciziei.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia 759/CI din 21 aprilie 2009 s-a stabilit că datorează pentru Proiectul Phare suma de 16.437,45, de Euro.
A mai arătat reclamanta că în mod incorect, pârâta a invocat nerespectarea clauzelor contractuale sub aspectul înlocuirii formatorilor, de vreme ce în aceste clauze nu se face referire la numărul lor, prin urmare plăţile efectuate cu salariile acestora sunt cheltuieli eligibile şi nu se poate pretinde restituirea acestora.
Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile pentru nerespectarea dispoziţiilor art.7 din Legea nr. 554/2004, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Prin sentinţa nr. 210 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC C.S.T. SRL Târgovişte în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din Cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
Singura instituţie abilitată să permită efectuarea înlocuirii unor lectori cu alte persoane este Comisia judeţeană de Autorizare a Furnizorilor de Formare Profesională a Adulţilor Dâmboviţa.
Instanţa de fond a mai reţinut că in cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 9.1 din Anexa II la Cererea de Finanţare, ci dispoziţiile art. 9.2 din Anexa II conform căreia daca modificarea descrierii proiectului nu afectează scopul principal al proiectului, beneficiarul va aplica modificarea şi va anunţa în scris Autoritatea contractantă.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că reclamanta, în calitate de beneficiar nu a comunicat pârâtei modificările operate în cadrul echipei de implementare a proiectului, motiv pentru care în mod corect au fost stabilite obligaţiile de plată în sarcina acesteia.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta SC C.S.T. SRL Târgovişte, solicitând admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate şi pe fond anularea deciziei contestate
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat că singura motivare a instanţei de fond a constat în analiza lipsei notificării autorităţii contractante cu modificările operate în cadrul echipei de implementare a proiectului.
Faţă de acest aspect, recurentul a arătat că în cadrul contractului de grant se specifică faptul că schimbarea echipei implicate în activităţi didactice ale proiectului, nu constituie un caz de modificare a contractului şi/sau a anexelor acestuia.
A mai precizat recurentul că, mai mult de atât, există documente la dosar prin care Autoritatea contractantă a fost înştiinţată despre aceste modificări.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Înalta Curte are în vedere faptul că în cauza de faţă reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 759/CI din 21 aprilie 2009 emisă de pârât prin care a fost soluţionată contestaţia cu privire la Procesul verbal de constatare nr. 2834/CI din 12 decembrie 2008.
Prin Decizia nr. 759/CI din 21 aprilie 2009, emisă în temeiul OG nr. 79/2003 şi OG nr. 92/2003, Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din Cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a stabilit în sarcina reclamantei o creanţă bugetară de 16.437,45 Euro, echivalentul a 62.360,40 lei, sumă care trebuia restituită ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale.
Decizia ce formează obiectul acţiunii, este emisă în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, ca urmare a soluţionării contestaţiei formulate împotriva procesului-verbal şi poate fi contestată în condiţiile art. 218 alin. (2) din acelaşi cod, conform cărora „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii."
In temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proCod Fiscal, în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de contencios administrativ competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva unei asemenea decizii emise în procedura reglementată de OG nr. 79/2003 sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel fiind, întrucât actul contestat în prezenta cauză are ca obiect creanţe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuţii bugetare, fiind aplicabile în materie de competenţă prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Faţă de aceste prevederi şi având în vedere criteriul valoric aplicabil în speţă, întrucât cuantumul sumei ce formează obiectul actelor administrative contestate este sub 500.000 lei, competenţa de soluţionare în fond a litigiului aparţine Tribunalului Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Ca urmare, Înalta Curte, admiţând recursul, va casa sentinţa ce a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Damboviţa.
In raport de soluţia dată cauzei, Curtea nu va analiza şi motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanţa de trimitere, la rejudecare.
In consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, pe cale de consecinţă, va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC C.S.T. SRL Târgovişte împotriva sentinţei civile nr. 210 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2703/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2709/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
