ICCJ. Decizia nr. 2819/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2819/2010
Dosar nr. 1081/84/2009
Şedinţa publică din 27 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta C.E. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor obligarea pârâtei să vireze suma de 78.369,25 RON cu titlu de despăgubiri conform deciziei nr. 1.870/FF a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv a opţiunii de valorificare a deciziei cu dobânda legală aferentă sumei precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a invocat excepţia prematurităţii, având în vedere că potrivit art. 18 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005, emiterea titlului de plată şi plata despăgubirilor se dispune în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare, în ordinea depunerii cererilor şi ca atare, nu sunt întrunite cerinţele, respectiv existenţa titlului şi ordinea, în situaţia în care în prezent despăgubirile s-au efectuat până la nr. 03085 din 25 februarie 2008, iar cererea reclamantei a fost înregistrată cu nr. 04006 din 06 mai 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 472 din 14 octombrie 2009 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prematurităţii cererii invocată de pârâtă; a admis acţiunea formulată de reclamantă; a obligat pârâta să emită titlul de plată, respectiv să vireze reclamantei suma de 78.369,25 RON cu titlu de despăgubire conform Deciziei nr. 1.870/FF a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu dobânda legală aferentă sumei arătate începând cu data de 28 aprilie 2009 şi, totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că în operaţiunea de administrare, de valorificare a titlurilor de despăgubire, în raport de voinţa expresă a persoanei, legiuitorul a stabilit anumite termene şi reguli. Ca urmare, şi soluţionarea cererii vizând emiterea titlului de plată şi virarea sumelor se impune a fi efectuată într-un termen rezonabil.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat prin cererea de opţiune despăgubiri în numerar, iar de la această solicitare a trecut mai bine de un an şi cererea nu a fost rezolvată.
S-a mai constatat că modalitatea de aplicare şi rezolvare a cererii reclamantei este defectuoasă şi omite disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie care prevăd că „orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale". Or, dreptul de creanţă născut în favoarea reclamantei prin emiterea deciziei de despăgubire reprezintă o valoare patrimonială şi are deci caracteristicile unui bun în sensul art. 1, iar în acest context, prin nesoluţionarea în termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea titlului de plată, autoritatea administrativă încalcă reclamantei dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nu se poate vorbi de un termen rezonabil, dacă se ia în considerare timpul scurs din momentul solicitării despăgubirilor în faţa autorităţilor, iar apoi al plăţii, din momentul opţiunii - 06 mai 2008, cât şi timpul stabilit pentru soluţionarea cererii de opţiune şi nici de o eficacitate în sensul protejării dreptului, de o luare a măsurilor necesare şi de o reparaţie justă.
Instanţa de fond a apreciat că şi susţinerile reclamantei cu privire la acordarea dobânzii de la data promovării acţiunii în instanţă sunt întemeiate întrucât neactualizarea despăgubirilor adăugate la durata procedurii urmate, la nesoluţionare cererii de opţiune, nu este compatibilă cu un remediu rapid şi eficient, iar exigenţele unei bune administrări la care are dreptul orice cetăţean ar fi şi ele încălcate.
Nici susţinerile referitoare la prematuritate, invocate de pârâtă, nu au putut fi reţinute de instanţa de fond, pe considerentele referitoare la întârzierea nejustificată în timp a procedurii şi la caracterul vătămător asupra drepturilor patrimoniale ale reclamantei, pe care o are această întârziere nejustificată a realizării efective a dreptului.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivare se arată că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, pentru următoarele considerente:
Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are temei legal să actualizeze sumele de bani, stabilite prin deciziile de despăgubire emise de Comisia Centrală.
Recurenta mai susţine că în dispoziţiile legale în materie (HG nr. 128/2008, Legea nr. 247/2005, OUG nr. 81/2007, HG nr. 1095/2005) nu sunt prevăzute reglementări pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de către Comisia Centrală, în raport de rata inflaţiei, de cursul Euro, etc. De asemenea potrivit dispoziţiilor art. 2 din OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, modificată şi completată cu Legea nr. 356/2002, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
Cât priveşte prevederile legale incidente, în cauză recurenta precizează că în cuprinsul Legii nr. 247/2005 - Titlul VII nu există dispoziţii legale referitoare la plata unor atari dobânzi. Altfel spus, cadrul legal (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII), în temeiul căruia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor îşi desfăşoară activitatea, nu reglementează acordarea dobânzii legale calculată asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire prin hotărârile definitive si irevocabile emise de către instanţa de judecată.
Actul normativ stabileşte termenul de 15 de zile de la data disponibilităţilor financiare, după ce în prealabil a fost depusă cererea de opţiune privind valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În acest sens se arată că, prevederile legale în materie (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, modificată şi completată cu OUG nr. 81/2007, HG nr. 128/2008 etc.) se aplică cu prioritate faţă de celelalte prevederi legale generale, invocate de către instanţa de fond (Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, etc.)
Raportat la prevederile constituţionale invocate de instanţă, obligaţia judecătorului naţional de a aplica cu prioritate prevederile CEDO, atunci când normele interne nu sunt în concordanţă cu acestea, nu poate fi contestată. Cu toate acestea, în privinţa duratei unei proceduri, s-a consacrat principiul conform căruia acest concept cuprinde si fazele administrative ale soluţionării unei petiţii legate de exerciţiul unui drept civil, dar aprecierea caracterului rezonabil al acestuia trebuie făcută în fiecare caz în parte, în funcţie de circumstanţele sale şi de criteriile consacrate în jurisprudenţa CEDO privitoare la complexitatea cauzei, comportamentul părţilor şi miza procesului pentru cei interesaţi.
Prin urmare, ţinând cont de greutăţile întâmpinate în finalizarea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, inclusiv sub aspect financiar, având în vedere şi numărul mare al cererilor de restituire formulate de foştii proprietari, prin măsurile luate pentru accelerarea acestei proceduri, legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv pentru soluţionarea acestor cereri, respectiv acela al ordinii cronologice în care au fost înregistrate opţiunile, asigurându-se astfel egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 Cod, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Intimata-reclamantă C.E. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ refuzul recurentei-pârâte de a emite un titlu de plată în favoarea sa pentru suma de 78.369,25 lei.
Prima instanţă, a considerat că acest refuz este nejustificat.
Contextul factual al cauzei de faţă nu este contestat.
Prin Decizia nr. 1870/FF Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea intimatei titlu de despăgubire.
LaAutoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, s-a înregistrat opţiunea reclamantei în sensul acordării unui titlu de plată (despăgubiri în numerar), pentru suma de 78.369,25 lei.
Recurenta nu neagă dreptul intimatei de a primi despăgubiri, însă invocă faptul că OUG nr. 81/2007 nu prevede un termen pentru plata acestei sume, ci, dimpotrivă, impune două limitări: emiterea titlurilor de plată în ordinea depunerii cererilor de opţiune precum şi existenţa disponibilităţilor financiare.
În concret, răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile legale invocate de recurentă în favoarea sa au următorul cuprins:
Art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
„După emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acţiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operaţiunilor de plată".
La rândul său art. 181, din acelaşi Titlu VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin OUG nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabileşte că:
„1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deţinătorii acestora într-una din modalităţile prevăzute în prezenta secţiune.
(2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o suma de maxim 500.000 lei, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acţiuni, parte în numerar.
(3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 lei, titularul acestuia are două posibilităţi de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcţie de opţiunea sa.
a) să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul Proprietatea sau
b) să solicite primirea de titluri de plată, în condiţiile art. 141 şi cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege şi, până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acţiuni emise de Fondul Proprietatea.
(4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea".
Din interpretarea acestor texte legale, recurenta ajunge la concluzia că prin actul normativ adoptat cu scopul „accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor" s-au introdus anumite „limite" pe care nu le poate eluda.
Curtea de apel a reţinut însă în mod legal că dreptul de creanţă pe are îl are intimata împotriva titlului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale iar limitările şi condiţionările impuse de reglementarea naţională nu sunt compatibile cu protecţia proprietăţii asigurată de protocol.
În acest punct trebuie arătat că este complet lipsit de suport motivul de recurs referitor la inaplicabilitatea dispoziţiilor Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între normele interne privitoare la protecţia drepturilor omului şi prevederile Convenţiei, acestea din urmă au prioritate.
În Cauza Dumitru Popescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenţiei şi a jurisprudenţei sale asupra sistemelor naţionale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcţionare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale". În această hotărâre s-a mai precizat şi că , din moment ce Convenţia face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecinţă, „obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziţii contrare din legislaţia naţională, fără a aştepta abrogarea acestora de către legislator".
În acest context, invocarea de către prima instanţă a hotărârilor pronunţate în cauzele Belasin împotriva României şi Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei este pertinentă, în considerente explicându-se detaliat raţiunile pentru care această jurisprudenţă a fost citată.
Astfel, în cauza Belasin împotriva României, Curtea s-a pronunţat în sensul că deşi OUG nr. 81/2007 vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de stat „totuşi, până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcţionează încă într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor". Deşi speţa nu era identică cu cea de faţă, Curtea de apel a apreciat în mod corect că raţiunile pentru care Curtea Europeană a stabilit că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului suferit de cei ale căror imobile au fost preluate abuziv, subzistă în prezenta cauză prin obligaţia impusă de către instanţe autorităţilor competente de a respecta durata rezonabilă a procedurii.
Cealaltă cauză, Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei, a fost invocată în contextul în care s-a reţinut că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde şi existenţa unei decizii a unei autorităţi administrative, întrucât obligaţia de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului.
În fine, soluţia fondului se impune a fi păstrată şi în virtutea principiului subsidiarităţii în materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului, instanţa de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează intimata şi de a nu expune România la o nouă condamnare, previzibilă, în faţa jurisdicţiei de la Strasbourg.
În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora instanţa de fond în mod greşit a obligat recurenta la plata dobânzii legale, Înalta Curte constată că şi această critică este neîntemeiată şi nu poate fi primită.
Instanţa de fond în mod corect a apreciat că actualizarea despăgubirilor este compatibilă cu un remediu rapid, eficient şi o reparaţie echitabilă a prejudiciului suferit astfel cum, în mod constant, s-a pronunţat Curtea Europeană.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, împotriva sentinţei civile nr. 472 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2818/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2821/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
