ICCJ. Decizia nr. 2813/2010. Contencios. Contract administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2813/2010
Dosar nr. 111/54/2009
Şedinţa publică din 27 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta Agenţia Domeniilor Statului a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA SLATINA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 8.301.224.694 lei reprezentând 6.359.705.483 lei redevenţă neachitată şi 1.941.519.211 lei penalităţi de întârziere, constatarea rezilierii contractului de concesiune nr. 41 din 21 decembrie 2000 şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor prevăzute la art. 4 şi art. 5 din contractul de concesiune, reprezentând penalităţi prevăzute pentru creanţele bugetare stabilite prin hotărâre de guvern de la data de 29.03.2004 până la stingerea debitului.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a încheiat contract de concesiune cu pârâta în temeiul Legii 219/1998 pentru exploatarea terenului în suprafaţă de 4234,5 ha situat în perimetrul localităţii Corbu din domeniul statului aflat în patrimoniul său prin care s-a stabilit o redevenţă de 560 kg STAS/ha anual pentru teren arabil şi vii şi 514/kg STAS/ha anual la preţul stabilit după cotaţia de bursă internaţională de tranzacţii financiare FUTERUS şi Operaţiuni LIFFE de la Londra cu cursul de referinţă leu/dolar stabilit de BNR la data plăţii. Acest contract a fost modificat prin actul adiţional nr. 2 din 15 ianuarie 2002, în sensul că s-a stabilit o redevenţă de 403 kg şi respectiv 370 kg grâu STAS/ha anual, care însă nu a fost achitată la termenele stabilite prin contract, fapt ce a dus la rezilierea actului de concesiune potrivit adresei nr. 27808 din 3 noiembrie 2003.
Reclamanta a arătat că suma solicitată reprezintă redevenţă datorată, penalităţile de întârziere şi o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Ulterior, a depus cerere de majorare a câtimii prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 9.026.384.477 lei reprezentând 6.964.721.682 lei redevenţă neachitată şi 2.061.662.795 lei penalităţi de întârziere calculate până la 4 octombrie 2004 însoţită de tabele de calcul şi facturi emise în vederea încasării redevenţei.
Prin sentinţa civilă nr. 125 din 3 aprilie 2009 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că din procesele verbale de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole întocmite conform Legii nr. 381/2004 s-a constatat că pârâta nu şi-a achitat redevenţa stabilită prin contractul de concesiune, motivat de forţa majoră.
Aceasta constă în calamităţile naturale provocate de secetă în perioada 2002 - 2003 fiind - declarată stare de calamitate naturală în agricultură în perioada respectivă, prin HG nr. 1458/2003 şi HG nr. 440/2003 - rezultate din anexele actelor normative.
Cu adresele nr. 3462 din 7 august 2002 şi nr. 3919 din 26 august 2003 pârâta i-a comunicat reclamantei situaţia obiectivă existentă.
Pentru neachitarea redevenţei, au intrat în vigoare dispoziţiile art. 5.5 din contract, contractul fiind reziliat de drept.
De asemenea, din nota de constatare încheiată de Curtea de Conturi Olt, din 15 octombrie 2003 s-au constatat încălcări ale clauzelor contractuale de către reclamantă şi neanalizarea de acestea în termenele legale care demonstrează culpa acesteia în neexecutarea obligaţiilor contractuale.
Instanţa de fond a mai reţinut că rezilierea de drept a contractului a fost convenită între părţi, prin contractul de concesiune, astfel încât reclamanta nu are temei legal pentru a solicita penalităţi.
Data rezilierii de drept a contractului este 3 noiembrie 2003, conform adresei nr. 27808 din 3 noiembrie 2003, astfel încât pârâta nu poate fi obligată la redevenţă după această dată, iar anterior rezilierii, pentru anul 2001 a fost achitată redevenţa şi penalităţile de întârziere.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta Agenţia Domeniilor Statului a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că sentinţa recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, cauza fiind de competenţa Tribunalului Olt, secţia comercială, şi nu de competenţa Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Recurenta mai arată că din probatoriul administrat în cauză, se constată că terenul ce face obiectul cauzei se află în domeniul privat al statului, ceea ce conduce la concluzia că prezentului litigiu nu-i sunt aplicabile regulile speciale ale contenciosului administrativ şi pe cale de consecinţă hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată de o instanţă necompetentă.
Un alt motiv de recurs ar fi acela că, instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la toate capetele de cerere ale acţiunii.
Recurenta mai arată că în dispozitivul sentinţei nr. 125 din 03 februarie 2009, instanţa de fond s-a pronunţat doar cu privire la rezilierea contractului de concesiune, omiţând să se pronunţe şi cu privire la capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata redevenţei şi a penalităţilor.
Se mai susţine că hotărârea instanţei de fond este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii deoarece creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, astfel că executarea poate fi pretinsă concesionarului, imediat.
Se mai precizează că pârâta nu a depus la dosar dovada cu privire la calamităţile suferite, respectiv procesul verbal de constatare a calamităţilor.
Calamităţile naturale nu pot determina o scutire de plată a redevenţei, sau o diminuare a cuantumului acesteia, şi aceasta deoarece pe de o parte concesionarul avea posibilitatea de a-şi asigura culturile cel puţin până la nivelul cuantumului redevenţei datorate către Agenţia Domeniilor Statului, iar pe de altă parte, pierderile suferite sunt supuse despăgubirii din fonduri anume constituite de la bugetul de stat.
Prin contractul de concesiune nr. 41/2000, concesionarul avea obligaţia asigurării unui program minimal de lucrări de întreţinere şi exploatare precum şi de investiţii pentru creşterea eficienţei exploataţiei, cu alte cuvinte, concesionarul este obligat prin clauzele contractuale pe care şi le-a asumat, să exploateze în mod eficient terenul agricol concesionat, obligaţii care, dacă ar fi fost îndeplinite, ar fi condus la diminuarea efectelor calamităţilor.
Recurenta mai arată că redevenţa este preţul concesionării terenului agricol şi nu o parte din profit, astfel că Agenţia Domeniilor Statului, neparticipând la profitul realizat, nu putea fi obligată să participe la eventualele pierderi suportate de concesionar.
În ceea ce priveşte faptul că subscrisa nu are temei legal să solicite penalităţi întrucât, rezilierea de drept a contractului a fost convenită de părţi, recurenta arată că obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere reactualizate până la data stingerii debitului este prevăzută de art. 5.4 din contract, fiind stabilită de comun acord de cele două părţi contractante şi însuşită de pârâtă prin semnarea contractului de concesiune nr. 41 din 21 decembrie 2000, fără obiecţiuni, astfel că pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de la art. 5 alin. (1) se percep penalităţi în conformitate cu prevederile legale în vigoare privind executarea creanţelor bugetare care se stabilesc în baza dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv OG nr. 11/1996 şi începând cu 01 ianuarie 2003, OG nr. 61/2002, privind creanţele bugetare, prin hotărâre de guvern.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 Cod, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia soluţionarea acestui litigiu nu era de competenta Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ si fiscal, ci a Tribunalului Olt, secţia comercială, având în vedere în primul rând că bunul ce face obiectul contractului de concesiune nu este unul aflat în proprietatea publică a statului, ci în proprietate privată şi în al doilea rând, pentru că nu este vorba de un act unilateral al acesteia, ci de un contract sinalagmatic, Înalta Curte constată că această excepţie este neîntemeiată.
Din probatoriul administrat în cauza de faţă, rezultă fără putinţă de tăgadă că prin hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, a fost stabilită competenţa Secţiei de contencios administrativ si fiscal a Curţii de Apel Craiova – astfel că, acest aspect nu mai poate fi analizat.
În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere, Înalta Curte constată că şi aceasta critică este neîntemeiată şi nu poate fi primită.
Din dispozitivul hotărârii rezultă că instanţa s-a pronunţat asupra cererii formulate de Agenţia Domeniilor Statului, prin respingerea acesteia, în lipsa altor menţiuni, fiind evident, că a avut în vedere toate capetele acţiunii, atât cel privind rezilierea, cât şi cel privind pretenţiile.
De altfel, din considerentele sentinţei rezultă ca cererea cu care a fost investită instanţa de fond a fost analizată în detaliu, făcându-se referire la adresa nr. 27808 din 03 noiembrie 2003 prin care s-a procedat la rezilierea de drept a contractului, cât şi la netemeinicia pretenţiilor formulate având în vedere situaţia de forţă majoră care exonera SC A. SA de plata redevenţei.
Nici motivul de recurs, conform căruia instanţa a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşita a legii, având in vedere ca nu a dispus obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând redevenţa neachitată şi penalităţi de întârziere – nu este neîntemeiat şi nu poate fi primit.
Potrivit contractului de concesiune încheiat între părţi „nerespectarea de către părţile contractante a obligaţiilor cuprinse in prezentul contract de concesiune atrage răspunderea contractuală a părţii în culpă, cu excepţia forţei majore."
În perioada 2002-2003 culturile agricole din judeţul Olt au fost puternic calamitate - secetă excesivă - situaţie astfel evidenţiata prin HG nr. 1458/2003 şi HG nr. 440/2003.
Recurenta prin adresele nr. 3462 din 07 august 2002 si 3919 din 26 august 2003, a fost informată despre această situaţie.
Calamităţile naturale constatate prin procese verbale întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale şi declarate astfel prin hotărâre de guvern întrunesc condiţiile forţei majore, având caracterul unei cauze care exonerează pe debitor de răspundere, acesta fiind în mod obiectiv şi fără nicio culpă împiedicat să-şi execute obligaţia contractuală.
În ceea ce priveşte plata penalităţilor se susţine că aceasta a fost stabilită prin acordul părţilor, în art. 5.4 potrivit căruia: executarea cu întârziere a obligaţiilor atrage plata penalităţilor în conformitate cu prevederile legale în vigoare privind executarea creanţelor bugetare (OUG nr. 11/1996) şi începând cu 01 ianuarie 2003 OG nr. 61/2002.
Or, plata acestora reprezintă un accesoriu faţă de principal, iar analizarea acestora trebuie să se facă prin raportarea la motivele invocate.
Dacă suma, reprezentând despăgubiri în cuantumul unor redevenţe, nu este datorată, ca urmare a unui caz de forţă majoră, nici penalităţile nu sunt datorate.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 125 din 3 aprilie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2808/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2815/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
