ICCJ. Decizia nr. 3309/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3309/2010
Dosar nr. 8534/2/2008
Şedinţa publică de la 23 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 23 decembrie 2008, reclamantul C.N.S.A.S. a solicitat să se constate calitatea pârâtului B.V.A. de colaborator al securităţii.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că, potrivit Notei de constatare din 23 septembrie 2008, pârâtul a fost recrutat de I.J. Cluj în calitate de colaborator, „pentru acoperirea informativă a Depoului de locomotive C.F.R. Dej Triaj”, semnând angajament la data de 21 august 1987.
Reclamantul a mai arătat că în această calitate, pârâtul a furnizat mai multe materiale informative care au contribuit la cunoaşterea şi stăpânirea unor stări de spirit necorespunzătoare ale personalului muncitor, iar informaţiile furnizate organelor de securitate au vizat îngrădirea dreptului la libertatea de exprimare prevăzută de art. 85 din Constituţia României din 1952 şi art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 3181 din 13 octombrie 2009, prin care a admis acţiunea şi a constatat calitatea pârâtului de colaborator al securităţii, reţinând că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Pe baza probelor administrate, instanţa de fond a avut în vedere că, în perioada de colaborare 28 iulie 1988 - 1 noiembrie 1989, pârâtul a furnizat un număr de 9 materiale informative, unele cu un conţinut operativ, rezultând în urma verificărilor că este sincer, loial şi că respectă sistemul de legătură şi regulile conspirativităţii muncii.
Faţă de aceste menţiuni cuprinse în Nota de analiză privind pe informator din 1 noiembrie 1989, instanţa de fond a respins apărarea pârâtului în sensul că ofiţerii supraveghetori au constatat lipsa sa de eficienţă şi de iniţiativă, ceea ce este de natură a dovedi că nu a avut calitatea de colaborator al securităţii.
De asemenea, a fost respinsă ca fiind lipsită de relevanţă susţinerea că persoanele vizate prin informaţiile furnizate nu au avut de suferit din partea statului comunist, întrucât a fost îndeplinită în cauză condiţia impusă de dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, ca informaţiile furnizate să vizeze îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin conţinutul notelor întocmite cu privire la viaţa privată şi stări de spirit necorespunzătoare, care încălcau dreptul la liberă exprimare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, solicitând în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar în subsidiar, să fie modificată hotărârea, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În primul motiv de recurs, invocat în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi nu a fost motivată în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat motivat asupra cererii de administrare a probei testimoniale pentru a se dovedi situaţia de fapt, atât în privinţa presiunilor exercitate pentru furnizarea de informaţii organelor de represiune comuniste, cât şi în privinţa persoanelor vizate de informaţiile furnizate, care nu numai că nu au avut de suferit, dar au şi fost promovate în funcţii.
Sub acelaşi aspect, recurentul a susţinut că instanţa de fond a omis să examineze declaraţia autentificată din 1 iunie 2009, prin care fratele său a confirmat împrejurările concrete în care au fost întocmite materialele informative depuse de C.N.S.A.S. şi lipsa de relevanţă a acestora pentru existenţa calităţii de colaborator al securităţii.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată prin Legea nr. 293/2008, care prevăd denunţul ca o activitate voluntară, cu iniţiativă proprie din partea informatorului, în sensul de voluntarism la delaţiune, ceea ce nu se poate confunda cu situaţia în care informaţiile sau datele erau culese de organele securităţii din iniţiativa lucrătorilor acestei structuri de la persoane pe care le forţau sau le lăsau să înţeleagă că vor suporta anumite consecinţe în cazul unui refuz de a furniza informaţii.
În privinţa sa, recurentul a arătat că şi din materialele depuse la dosarul cauzei rezultă că organele de securitate au sesizat în scris că nu este un informator cu iniţiativă şi eficient, iar persoanele vizate de informaţiile furnizate nu numai că nu au avut de suferit consecinţe, dar au fost şi promovate în funcţie.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs invocat în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se dovedeşte a fi nefondat în raport de critica recurentului, care se referă în realitate la soluţia de respingere a probei testimoniale şi nu vizează actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale.
Casarea hotărârii în baza textului de lege invocat de recurent se poate dispune numai dacă s-a încălcat o normă procedurală cu caracter imperativ, când sancţiunea este nulitatea absolută, sau o normă de procedură cu caracter dispozitiv, când sancţiunea este nulitatea relativă.
În consecinţă, soluţia dată cererii de probe a fost greşit criticată în baza acestei dispoziţii legale, care reglementează ca motiv de casare alte ipoteze juridice decât cele prezentate în dezvoltarea primului motiv de recurs.
Nefondată este şi critica recurentului privind încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constatându-se că, în conformitate cu aceste prevederi legale, hotărârea atacată cuprinde considerentele de fapt şi de drept pentru care au fost respinse cererile părţilor, inclusiv cererea recurentului-pârât de administrare a probei testimoniale.
Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi al probei testimoniale solicitate de recurentul-pârât, instanţa de fond a constatat întemeiat că administrarea acestei probe nu este utilă şi concludentă în cauză.
Pentru aceleaşi considerente, s-a apreciat corect că este lipsită de relevanţă în cauză declaraţia autentificată dată de fratele recurentului-pârât, care datorită gradului de rudenie cu partea în litigiu, nu poate depune mărturie, conform dispoziţiilor art. 189 C. proc. civ., astfel că înscrisul depus în acest sens nu poate fi reţinut ca având forţă probantă în soluţionarea pricinii.
Motivul de recurs invocat în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, constatându-se că hotărârea dată pe fondul cauzei este legală şi temeinică, iar prin criticile formulate de recurent nu au fost dovedite cauze de casare sau de modificare în sensul solicitat prin cererea de recurs.
Astfel, instanţa de fond a constatat corect lipsa de relevanţă a împrejurării că nu s-au dovedit consecinţele suferite de persoanele vizate prin informaţiile furnizate, întrucât dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 impun ca informaţiile respective să vizeze îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar această condiţie a fost îndeplinită în cauză, pentru că materialele informative întocmite de recurentul-pârât se refereau la viaţa privată a persoanelor aflate în atenţia organelor de securitate.
Recurentul a criticat neîntemeiat şi interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor legale susmenţionate fără considerarea situaţiei de fapt concrete şi a atitudinii subiective pe care a avut-o în activitatea de colaborare cu organele de securitate în perioada de referinţă indicată prin acţiune.
Aspectele invocate de recurentul-pârât nu numai că nu au fost dovedite, dar nici nu pot fi reţinute în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, care au constituit temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, întrucât acest act normativ a prevăzut expres situaţiile în care persoana care a furnizat informaţii nu este considerată colaborator al securităţii. Cum recurentul-pârât nu a dovedit că s-a aflat într-una din aceste situaţii, a solicitat fără temei legal exceptarea sa de la aplicarea prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată prin Legea nr. 293/2008.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.V.A. împotriva sentinţei civile nr. 3181 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3250/2010. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 3312/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
