ICCJ. Decizia nr. 3535/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 3535/2010
Dosar nr. 455/32/2009
Ședința publică din 8 iulie 2010
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei.
1. Hotărârea primei instanțe
Prin sentința nr. 181/2009 din 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Bacău, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A.G. SA - Onești în contradictoriu cu A.N.A.F. - C.A. O.P.A.A., având ca obiect anularea Deciziilor nr. 028 din 12 februarie 2009 și nr. 176 din 16 iunie 2009, ca nefondată.
În considerentele sentinței, instanța a reținut că, prin Decizia nr. 028 din 12 februarie 2009, C.A.O.P.A.A. din cadrul A.N.A.F. a revocat autorizația de antrepozit fiscal din 23 noiembrie 2007, emisă reclamantei, pentru nerespectarea prevederilor art. 183 lit. 1) din C. fisc. coroborate cu prevederile pct. 67 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., autoritatea fiscală reținând că reclamanta nu a respectat obligația de a depune până la data de 31 ianuarie 2009, inclusiv, în vederea obținerii clasificării tarifare, documentele prevăzute de art. 67 alin. (1) lit. a) și b) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. Plângerea formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă de aceeași autoritate prin Decizia nr. 176 din 16 iunie 2009.
Instanța a constatat că reclamanta și-a motivat acțiunea în principal pe îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru suspendarea executării actului administrativ, analiza acestor condiții excedând însă cadrului procesual fixat de reclamantă, respectiv anularea deciziei de revocare a autorizației de antrepozit fiscal și a deciziei date în soluționarea contestației administrative.
A reținut astfel instanța că singurele apărări care vizează legalitatea celor două decizii se bazează pe invocarea lipsei culpei în întârzierea depunerii întregii documentații cerute de art. 67 alin. (1) și (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, întârziere pusă de reclamantă pe seama probelor tehnologice, dar mai ales a procedurilor greoaie de obținere a rezultatelor și analizelor de laborator efectuate de firme care nu sunt sub controlul producătorului. A mai reținut instanța că, prin cererea completatoare și precizatoare a acțiunii, reclamanta a insistat pe aplicabilitatea pct. 121 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, a solicitat menținerea aceleiași încadrări tarifare pentru bere și a învederat faptul că s-a conformat cerințelor ce i-au fost transmise de A.N.V. prin adresele din 4 septembrie 2009 și din 21 octombrie 2009.
Instanța a constatat însă că potrivit art. 67 alin. (1) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, depunerea certificatelor de analiză, care să conțină determinările necesare stabilirii clasificării tarifare, este într-adevăr obligatorie, însă, pentru a nu sancționa antrepozitarii autorizați pentru depășirea termenului limită (31 ianuarie 2009) din motive care nu le sunt imputabile, legiuitorul a prevăzut ca până la obținerea acestor certificate de analiză, antrepozitarii să facă dovada solicitării analizelor de laborator asupra probelor de produse. In această ultimă situație, pentru obligația de a depune rezultatele analizelor de laborator la A.N.V., alin. (2) al pct. 67 nu a prevăzut un termen limită prestabilit, ci un termen de 15 zile de la data primirii acestora. Or, în cauză, reclamanta a solicitat aceste analize de laborator la data de 9 februarie 2009, adică după expirarea termenului prevăzut de alin. (1) al art. 67. în aceste condiții, a apreciat instanța de fond, apărările reclamantei, în sensul că întârzierea depunerii buletinelor de analiză este consecința "procedurilor greoaie de obținere a rezultatelor și a analizelor de laborator efectuate de firme care nu sunt sub controlul producătorului", sunt neîntemeiate.
Tot ca neîntemeiate au fost respinse și susținerile referitoare la consecințele negative determinate de nevalorificarea produselor finite, având în vedere posibilitatea recunoscută prin art. 185 alin. (12) din C. fisc., antrepozitarilor autorizați cărora le-a fost revocată autorizația și care dețin stocuri de produse accizabile la data revocării, de a valorifica produsele înregistrate în stoc - materii prime, semifabricate, produse finite - cu acordul autorității fiscale competente, în același sens fiind și dispozițiile pct. 121 alin. (8) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.
Instanța a constatat că dispozițiile art. 121 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, cu referire la art. 185 din Legea nr. 571/2003, au în vedere situația în care nu a fost emisă o decizie de revocare a autorizației de antrepozit fiscal, scopul lor fiind tocmai de a împiedica emiterea unei astfel de decizii, nefiind așadar aplicabile cauzei, astfel încât apărările reclamanta întemeiate pe aceste dispoziții au fost respinse în consecință.
Împrejurarea că reclamanta s-a conformat cerințelor care i-au fost transmise de A.N.V. prin adresele din 4 septembrie 2009 și din 21 octombrie 2009 a fost apreciată de instanța de fond ca fiind un aspect irelevant în aprecierea legalității deciziilor contestate, acest aspect vizând proceduri și documentații întocmite de reclamantă după 6 luni de la data emiterii deciziei de revocare, adică după termenul în care reclamanta poate, în temeiul art. 185 alin. (11) din C. fisc., să formuleze o cerere pentru o nouă autorizație.
2. Recursul exercitat de reclamantă
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 și 3041 C. proc. civ., solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea căii de atac, recurenta - reclamantă a arătat că soluția primei instanțe este rezultatul interpretării unilaterale și a probatorului administrat în cauză și a prevederilor legale aplicabile, prin neluarea în considerare a tuturor aspectelor raportului juridic analizat și acordarea unor efecte excesive formalităților birocratice.
3. Apărările intimatei-pârâte
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata - pârâtă, prin D.R.A.O.V. Iași a arătat că sentința este legală și temeinică, pentru că recurenta reclamantă nu a respectat prevederile art. 183 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 57/2003 privind C. fisc., coroborate cu dispozițiile pct. 67 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aferente Titlului VII: Accize și taxe speciale, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Cu privire la criticile formulate de recurenta - reclamantă, intimata-pârâtă a arătat că acestea sunt confuze și subiective, venind în contradicție cu probele administrate și cu dispozițiile legale incidente.
Intimata - pârâtă a invocat și prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că motivele invocate nu se încadrează în vreunul dintre motivele prevăzute de art. 304, dar această apărare de ordin procedural urmează a fi înlăturată, întrucât cauza este supusă prevederilor art. 3041 C. proc. civ., care permit examinarea ei în recurs sub toate aspectele.
4. Procedura derulată în recurs
La data de 25 iunie 2010, recurenta - reclamantă a depus la dosar o cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, în temeiul art. 104 C. proc. civ., arătând că, urmare a unor cauze temeinic justificate, legate de modalitatea de comunicare a sentinței, a fost în imposibilitate obiectivă de a formula recursul în termenul procedural.
În dovedirea susținerilor sale, recurenta - reclamantă a depus la dosar înscrisuri constând în: dovada înregistrării unei plângeri penale împotriva factorului poștal care a efectuat comunicarea, aflate în faza actelor premergătoare, declarația autentificată din 18 ianuarie 2010 a numitului O.V.I., angajat al societății recurente, care a arătat că sentința Curții de Apel Bacău a fost predată la adresa sa de domiciliu la data de 5 ianuarie 2010, două facturi aferente unei căsuțe poștale contractate cu Direcția Regională de Poștă Bacău, Oficiul Poștal Onești, în baza cererii din 17 decembrie 2009 și dovezi privind demersurile legate de clarificarea modului de comunicare a sentinței (petiții, invitație la conciliere și răspunsuri primite de la CN P.R. SA).
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursulu
1. Cu privire la termenul de declarare a recursului.
Examinând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., regularitatea exercitării căii de atac în raport cu prevederile art. 103 C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin prisma argumentelor expuse în cererea de repunere în termen pronunțată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că la dosarul primei instanțe există o dovadă de comunicare din data de 18 decembrie 2009, potrivit căreia sentința a fost afișată pe ușa principală a imobilului în care figurează sediul social al părții, cu mențiunea că nu a fost găsită nicio persoană căreia i s-ar fi putut înmâna actul. Din înscrisurile administrate în recurs rezultă însă că actul de procedură a fost primit la adresa de domiciliu a municipiului O.V.I., la data de 5 ianuarie 2010, împrejurarea respectivă fiind menționată de acesta în declarația din 18 ianuarie 2010.
Având în vedere că în aceste condiții nu se poate stabili cu certitudine momentul de la care curge termenul pentru declararea căii de atac, Curtea va admite cererea de repunere în termen și va păși la examinarea căii de atac pe fondul său.
2. Cu privire la motivele invocate în recurs
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta - reclamantă și a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Actele administrative supuse controlului pe calea contenciosului administrativ sunt Decizia nr. 028 din 12 decembrie 2009, de revocare a autorizației de antrepozit fiscal și Decizia nr. 176 din 16 iunie 2009, prin care C.A.O.P..A.A. a respins plângerea administrativă formulată împotriva primei decizii.
Motivul revocării autorizației de antrepozit fiscal a constat în nerespectarea prevederilor art. 183 alin. (1) lit. l) din C. fisc., coroborate cu prevederile pct. 67 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aferente Titlului VII – Accize și alte taxe speciale, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În fapt, recurentei - reclamante i s-a reproșat neîndeplinirea obligației de a depune până la data de 31 ianuarie 2009 inclusiv, în vederea obținerii clasificării tarifare, a documentelor prevăzute de pct. 67 alin. (1) lit. a), b) și c) din Normele de aplicare a C. Fisc. și anume:
a) lista tipurilor de produse finite realizate in antrepozitul fiscal;
b) specificația tehnică sau alte documente certificate pentru conformitate din care sa rezulte compoziția cantitativa pentru fiecare produs, lista cantitativa completa a materiilor prime utilizate, natura si compoziția fiecărei materii prime, procesul tehnologic de fabricație a produsului;
c) certificatele de analiza emise conform prevederilor legale in vigoare, care sa conțină determinările necesare stabilirii clasificării tarifare, sau, până la obținerea acestor certificate de analiză, dovada solicitării analizelor de laborator asupra probelor de produse.
Scopul obligației stabilite prin norme este acela al verificării îndeplinirii condițiilor în vederea obținerii clasificării tarifare pentru antrepozitarii autorizați care dețin autorizații valabile, eliberate înainte de 1 ianuarie 2008, și care nu s-au încadrat în prevederile art. 66, ce prevedea un termen - limită, la data de 30 aprilie 2008, pentru îndeplinirea condițiilor privind obținerea încadrării pe poziții și coduri tarifare a produselor finite.
Privită din perspectiva scopului legii, aplicarea pct. 67 din Norme și, corelativ, a art. 183 alin. (1) lit. l) din C. fisc., ce sancționează nerespectarea obligațiilor impuse prin Norme, nu poate face însă abstracție de cerința asigurării unui echilibru rezonabil între măsura individuală aplicată și interesul public ocrotit, astfel încât, acordându-se prioritatea cuvenită interesului public, să nu fie vătămate nejustificat sau disproporționat drepturile, libertățile sau interesele legitime ale destinatarului actului administrativ.
În jurisprudența C.E.D.O. (ex. cauza Buzescu c. României, hotărârea din 24 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 210 din 8 martie 2006) s-a reținut în mod constant că orice ingerință într-un drept ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale trebuie să fie caracterizată de proporționalitate, ceea ce presupune, cu alte cuvinte, existența unei relații rezonabile de echilibru între mijloacele folosite și scopurile urmărite.
Autorizația de antrepozit fiscal figurează printre condițiile de exercitare a activității profesionale sau comerciale a titularului său, fiind strâns legată de dreptul de utilizare a bunurilor proprietatea sa, astfel că anularea sau revocarea autorizației privește un drept civil ce intră în câmpul de ocrotire al Convenției, repercutându-se nefavorabil asupra fondului de comerț și relațiilor contractuale în curs de derulare (cauza Benthem c. Olandei, hotărârea din 23 octombrie 1985).
În cadrul controlului de legalitate pe care îl exercită, instanța de contencios administrativ și fiscal are de analizat raportul juridic prin prisma coordonatelor menționate mai sus, astfel ca măsurile dispuse prin actele administrativ - fiscale să nu depășească ceea ce este necesar și rezonabil pentru atingerea obiectivelor propuse, prin acordarea unei ponderi excesive aspectelor de ordin formal – principiu pe care instanța de fond nu l-a avut în vedere.
În speță, recurenta - reclamantă a făcut dovada, cu înscrisurile depuse la dosarul de fond, că a obținut buletinele cu analizele de laborator asupra probelor de produse la data de 17 februarie 2009 și a expediat documentele către D.J.A.O.V. Bacău la data de 19 februarie 2009, termenul limită împlinindu-se cu mai puțin de trei săptămâni înainte, la 31 ianuarie 2009.
În acest context, sancțiunea drastică a revocării autorizației de antrepozit fiscal, prin consecințele pe care le produce asupra activității societății și asupra angajaților ei are caracter excesiv în sensul art. 2 alin. 1 lit. n) din Legea nr. 554/2004.
Înseși Normele metodologice, prin pct. 121 alin (5), emis în aplicarea art. 185 din C. fisc., lasă autorității fiscale o marjă de apreciere - căreia prima instanță nu i-a acordat cuvenita semnificație juridică - în sensul că „atunci când deficiențele care atrag măsura revocării nu au consecințe fiscale și sunt remediate în termen de 10 zile lucrătoare de la data comunicării actului de control de către organele cu atribuții în acest sens, acestea vor comunica operativ comisiei instituite în cadrul autorității fiscale centrale faptul că deficiențele au fost remediate, situație în care această comisie nu va mai dispune măsura de revocare”.
În speță nu rezultă că ar fi fost întocmit și comunicat un act de control care să ofere contribuabilului posibilitatea să remedieze deficiențele anterior revocării autorizației, dar contribuabilul a invocat argumentele legate de lipsa consecințelor fiscale și de caracterul excesiv al măsurii în raport cu împrejurările care au stat la baza emiterii ei și cu efectele sociale, juridice și financiare, prin contestația administrativă formulată în temeiul art. 185 alin. (6) din C. fisc.
În cuprinsul Deciziei nr. 176 din 16 iunie 2009, de soluționare a contestației, nu au fost deloc analizate aceste din urmă susțineri, singurul considerent asupra motivelor invocate în contestație referindu-se la inaplicabilitatea prevederilor pct. 121 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. după ce decizia de revocare a autorizației a fost deja emisă.
3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Având în vedere considerentele reținute, ce impun reformarea sentinței în temeiul art. 3041 și 312 alin. (3) C. proc. civ. al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii reclamantei și anulării actelor atacate, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea de repunere în termenul de declarare a recursului.
Admite recursul declarat de SC A.G. SA împotriva sentinței nr. 181 din 10 decembrie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
Modifică sentința atacată în sensul că admite acțiunea reclamantei și anulează Deciziile nr. 028 din 12 februarie 2009 și 176 din 16 iunie 2009 emise de A.N.A.F. - C.A.O.P.A.A.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 35/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3542/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
