ICCJ. Decizia nr. 4449/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4449/2010
Dosar nr. 3050/1/2010
Şedinţa publică de la 20 octombrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată la data de 31 martie 2009, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii P.C., P.C.O. şi P.V. au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se anuleze decizia nr. 3581 din 10 noiembrie 2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată pârâta să emită o nouă decizie reprezentând titlu de despăgubire, conform procedurii de evaluare stabilită prin Legea nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 196 din 26 mai 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea, a anulat decizia nr. 3581 din 10 noiembrie 2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi a obligat pârâta să emită o nouă decizie reprezentând titlu de despăgubire într-un cuantum stabilit potrivit Titlului VII, Capitolul V, art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005.
Prin decizia nr. 5767 din 14 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 196 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Craiova, a modificat sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţi.
2. Motivele şi temeiul juridic al contestaţiei în anulare promovată
Împotriva deciziei nr. 5767 din 14 decembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au formulat, la data de 12 aprilie 2010, contestaţie în anulare contestatorii P.C., P.C.O. şi P.V.
Invocând, în drept prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., contestatorii au susţinut că soluţia dată în recurs este rezultatul unor greşeli materiale, având în vedere următoarele:
Instanţa de recurs a reţinut că decizia nr. 3581 din 10 august 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor corespunde cerinţelor Legii nr. 247/2005 şi deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Deciziei nr. 331/2009 a Curţii Constituţionale, deoarece prevederile art. 7 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2010, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Susţin contestatorii că dezlegarea dată de instanţa de recurs, în sensul că decizia nr. 3581/2008 este legală, procedura de trimitere a dosarului către evaluator nefiind aplicabilă speţei, pentru că este ulterioară pronunţării hotărârilor judecătoreşti prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor, este rezultatul unor greşeli materiale, deoarece nu a fost reţinută adevărata situaţie de fapt.
În acest sens, susţin contestatorii că, în speţă la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind stabilirea procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor, nu exista o hotărâre judecătorească irevocabilă, privind soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei nr. 219 din 15 aprilie 2004 emisă de Compania Naţională T. SA, privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma titlurilor de valoare sau acţiuni, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, ca instanţă de recurs, s-a pronunţat abia la data de 29 septembrie 2006 prin decizia nr. 7597 în Dosarul nr. 3812/2005, ce avea ca obiect emiterea deciziei nr. 219/2004.
Consideră contestatorii, că în această situaţie, în speţă, nu erau incidente prevederile deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece dosarul de despăgubiri trebuia trimis către evaluator, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, Titlu VII, art. 16 şi urm., motivat de faptul că această lege a intrat în vigoare anterior soluţionării irevocabile a litigiului lor cu Compania Naţională T. SA.
Faţă de cele expuse, consideră contestatorii că ne aflăm în faţa unor greşeli materiale şi a faptului că instanţa de recurs, a omis din greşeală să facă referire la apărările reclamanţilor, aşa cum au fost menţionate mai sus şi care impuneau respingerea recursului şi menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond.
3. Considerentele şi soluţia asupra contestaţiei în anulare
Contestaţia în anulare de faţă urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, în raport de temeiul de drept invocat şi raportat la motivul înfăţişat de contestatori.
Potrivit art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., contestaţia în anulare specială este admisibilă numai dacă hotărârea instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.
În primul rând, Înalta Curte observă că, în prezenta cauză, sunt invocate drept argumente în susţinerea contestaţiei în anulare aspecte care au fost supuse analizei instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea contestată, condiţii în care reaminteşte că contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată pentru motivele limitative şi strict prevăzute şi care nu presupune o rejudecare a recursului. Greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor şi de interpretare a dispoziţiilor legale.
Înalta Curte, raportat la exigenţa textului de lege arătat, constată că nu poate fi primită, prezenta contestaţia în anulare, faţă de împrejurarea că din analiza susţinerile contestatorilor în raport de probele administrate în cauză rezultă că instanţa de recurs, când s-a pronunţat asupra acţiunii, nu s-a aflat într-o confuzie, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., ci a făcut o corectă aplicare a deciziei nr. 52 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, din 04 iunie 2007 publicată în M. Of. al României, nr. 140/22.02.2008, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Astfel, văzând sentinţa nr. 215 din 13 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Dolj, este de necontestat faptul că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, contestatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, contestaseră în justiţie decizia nr. 219 din 15 aprilie 2004 emisă de Compania Naţională T. SA, situaţie de fapt care se circumscrie pe deplin deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faptul că respectiva sentinţă a rămas irevocabilă la data de 29 septembrie 2006, prin decizia nr. 7597 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu are relevanţă, sub aspectul invocat de contestatori, în susţinerea căii de atac promovate.
În consecinţă, constatând că, în cauză, contestatori nu au făcut dovada erorilor materiale invocate, în temeiul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată, contestaţia în anulare, dedusă prezentei judecăţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de P.C., P.C.O. şi P.V. împotriva deciziei nr. 5767 din 14 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4447/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4462/2010. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
