ICCJ. Decizia nr. 4440/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4440/2010
Dosar nr. 7662/2/2009
Şedinţa publică de la 20 octombrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea pronunţată de Curtea de apel ce formează obiectul recursului
Prin sentinţa nr. 62 din 06 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii S.M. şi S.G. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, în sensul că a respins ca rămasă fără obiect capătul de cerere privind obligarea pârâtul la analizarea la analizarea şi avizarea cererilor reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei române şi a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000 RON daune morale către reclamanţi.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din cele susţinute de reclamanţi, pârât prin întâmpinare, şi din adresa depusă de pârât, reiese ca au fost soluţionate cererile reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei române, ceea ce înseamnă că examinarea cererilor, ce face obiectul prezentei acţiuni, de către Comisia de cetăţenie a fost făcută deja.
Aşa fiind, instanţa de fond, a constatat că a rămas fără obiect, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la avizarea şi analizarea cererilor reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei române, pe care le-a respins ca atare.
Cu privire la acordarea daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că termenul de 2 ani şi 6 luni de la data depunerii cererii privind redobândirea cetăţeniei române şi până la soluţionarea acesteia nu este un termen excesiv de mare în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei Europene privind Cetăţenia, însă atitudinea pârâtului de a nu le răspunde reclamanţilor la cererea din 08 iulie 2009 este de natură să producă daune morale.
În opinia judecătorului fondului, o astfel de atitudine de neluare în seamă a unei solicitări este de natură să producă unei persoane senzaţia că este desconsiderată, încălcându-i-se demnitatea umană.
În acest sens, consideră instanţa de fond că nu lipsită de relevanţă este şi situaţia concretă invocată de reclamanţi, care s-au văzut nevoiţi să solicite permis de şedere pentru a putea locui în România, deşi părinţii lor au fost cetăţeni români şi nu au renunţat de bună-voie la această cetăţenie.
Sub aspectul cuantumului daunelor solicitate se reţine că acesta este proporţional cu prejudiciul suferit.
Aşa fiind se constată întemeiat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale care a fost admis în baza art. 998-999 C. civ. şi art. 10 şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 62 din 06 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă următoarele:
Astfel, susţine recurentul-pârât, că nu se poate vorbi de un prejudiciu cauzat reclamanţilor prin nesoluţionarea cererii de acordare a cetăţeniei române câtă vreme acordarea acestei cetăţenii nu constituie o obligaţie pentru Statul Român.
De asemenea, susţine recurentul-pârât că nici de un refuz sau o tergiversare în soluţionarea cererilor reclamanţilor care le-ar fi cauzat un prejudiciu moral sau material nu poate fi vorba, având în vedere existenţa unui număr extrem de mare de cereri pentru dobândirea-redobândirea cetăţeniei române înregistrate, precum şi procedura existentă înainte de modificarea Legii nr. 21/1991.
În opinia recurentului-pârât pentru a ne afla în prezenţa refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere trebuie să existe „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane”; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, ceea ce în cauză nu există.
Mai solicită recurentul-pârât să se constate că nu se poate reţine vreo culpă în sarcina sa pentru întârzierea soluţionării cererii reclamanţilor, până la data schimbării procedurii administrative a redobândirii cetăţeniei române
Concluzionează recurentul-pârât că faţă de caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere şi modul de soluţionare al capetelor de cerere principală, precum şi faţă de faptul că reclamanţii nu au probat existenţa unui prejudiciu cauzat şi faptul că cererile acestora au fost examinate şi soluţionate pozitiv, se impune respingerea capătului de cerere privind acordarea de daune morale ca neîntemeiat.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., şi ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor şi de probele administrate în faţa instanţei de fond, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Obiectul principal al cererii de chemare în judecată în judecată îl constituie solicitarea reclamanţilor de a se constata refuzul nejustificat al autorităţii pârâte de a soluţiona cererile lor de redobândire a cetăţeniei române şi de a fi obligat pârâtul să procedeze la analizarea/avizarea cererii.
Cum prin adresa din 29 decembrie 2009, Serviciul Cetăţenie a comunicat că cererile reclamanţilor au fost avizate pozitiv de Comisia pentru Cetăţenie în şedinţa din 16 octombrie 2009 în speţă nu s-a mai poate vorbi de existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în sensul de „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane”, aşa cum este definită această noţiune de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, primul capăt de cerere rămânând, deci, fără obiect.
Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-pârât, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care în cauză nu sunt îndeplinirii cumulativ condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ. în persoana recurentului-pârât.
Este de necontestat că pentru a reţine o astfel de obligaţie, în temeiul art. 998-999 C. civ. nu este suficient ca reclamanţii să invoce, în termeni generali, atingerea adusă demnităţii lor umane prin privarea de exerciţiul unor drepturi, precum şi o serie de dificultăţi în obţinerea permiselor de şedere şi autorizaţiilor de muncă, ci este necesar să dovedească daunele morale suferite, cu atât mai mult cu cât, în speţă, cererea formulată de reclamanţi reprezintă o procedură prealabilă admiterii cererii de redobândire a cetăţeniei române.
Aşadar, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta pârâtului, elemente ale răspunderii civile delictuale care, însă nu au fost dovedite în cauză dedusă prezentei judecăţi.
În speţă, motivarea primei instanţe nu este de natură convingătoare nici pentru acordarea daunelor morale şi nici pentru cuantumul acestora, în raport de considerentele mai sus invocate, intimaţilor-reclamanţi nefiindu-le afectate drepturile fundamentale referitoare la demnitatea umană.
Astfel, faţă de probele administrate în cauză, Înalta Curte constatată că în mod greşit instanţa de fond a obligat recurentul-pârât la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de daune morale, în condiţiile în care recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada unui prejudiciu moral suferit care să justifice obligaţia de reparaţie reţinută în sarcina recurentului-pârât.
Aşa fiind, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, va modifica sentinţa civilă atacată, în sensul că va înlătura dispoziţia de obligare a pârâtului la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de daune morale, şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 62 din 06 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge ca nefondată cererea de daune morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4417/2010. Contencios. Comunicare informaţii... | ICCJ. Decizia nr. 4447/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
