ICCJ. Decizia nr. 4447/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4447/2010
Dosar nr. 788/59/2010
Şedinţa publică de la 20 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 07 aprilie 2010, reclamanta SC F.C.T. SA Timişoara a solicitat ca, în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să se dispună suspendarea executării deciziei nr. 1107 din 18 iunie 2010 emisă de pârâta D.G.F.P. Timiş – Grupul de lucru cu atribuţii în aplicarea prevederilor art. 27-28 C. proc. civ.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a contestat în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 decizia nr. 1107 din 18 iunie 2010 prin care s-a stabilit nelegal atragerea răspunderii sale solidare cu debitoarea Clubul Sportiv F.C.U.P.T. pentru recuperarea creanţelor restante în sumă de 14.954.445 RON.
Reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei emise de pârâtă, arătând că nu s-a dovedit starea de insolvabilitate a debitorului principal şi nu era îndeplinită această condiţie esenţială pentru atragerea răspunderii solidare.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că punerea în executare a deciziei de atragere a răspunderii solidare afectează atât patrimoniul său, cât şi patrimoniul terţilor cu care se află în raporturi juridice, fiind iminentă producerea unui prejudiciu material, viitor şi previzibil.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 358 din 26 iulie 2010, prin care a admis cererea şi a dispus suspendarea executării deciziei nr. 1107 din 18 iunie 2010 emisă de pârâta D.G.F.P. Timiş până la pronunţarea instanţei de fond.
Hotărând astfel, instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ.
În privinţa cazului bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, s-a constatat că reclamanta a invocat ca motive de nelegalitate, încălcarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 43 raportat la art. 87 C. proc. fisc. şi a dispoziţiilor ordinului nr. 447/2007, care au constituit temeiul de drept al măsurii luate de pârâtă.
Instanţa de fond a reţinut ca fiind dovedită în cauză şi cerinţa prejudiciului iminent, ca urmare a caracterului executoriu al actului de impunere fiscală, potrivit art. 141 şi urm. C. proc. fisc. Faţă de cuantumul debitului fiscal, s-a apreciat că executarea actului contestat este de natură să pună în pericol activitatea reclamantei, prin blocarea plăţilor faţă de angajaţii săi, de sportivi sau alte persoane aflate în raporturi de colaborare.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Timiş, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de suspendare a executării formulată de societatea reclamantă.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a constatat greşit îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării unui act administrativ, cu atât mai mult cu cât intimata nu a dovedit înregistrarea contestaţiei împotriva deciziei nr. 1107 din 18 iunie 2010 în procedura administrativă.
Recurenta a învederat că şi în ipoteza promovării contestaţiei împotriva actului fiscal de impunere nu se poate reţine existenţa în prezentul litigiu a unui caz bine justificat faţă de prezumţia de legalitate de care beneficiază actul administrativ.
De asemenea, recurenta a arătat că nu a fost îndeplinită cerinţa prevenirii producerii unei pagube iminente şi că realizarea acesteia a fost greşit stabilită în raport de valoarea debitului, deşi legea nu prevedea un asemenea criteriu.
Hotărârea instanţei de fond a fost criticată şi pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., cu motivarea că valoarea cauţiunii stabilită la nivelul de 1% din suma contestată este sub limita legală necesară pentru a garanta executarea obligaţiei fiscale de către societatea intimată.
Analizând actele şi lucrările din dosar, în raport de recursul declarat şi de motivul de recurs de ordine publică invocat din oficiu în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pentru următoarele considerente:
Cererea de suspendare a executării formulată în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are ca obiect decizia nr. 1107 din 18 iunie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiş pentru atragerea răspunderii solidare a intimatei-reclamante cu debitorul Clubul Sportiv F.C.U.P.T. în vederea recuperării creanţelor restante în sumă de 14.954.445 RON.
Actul administrativ dedus judecăţii are ca obiect atragerea răspunderii solidare în conformitate cu prevederile art. 27-28 din O.G. nr. 92/2003, republicată, şi nu se referă la taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora.
Din acest motiv, se constată că, soluţionând cererea de suspendare a executării, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea normelor de competenţă materială în litigiile de contencios administrativ şi fiscal în raport de obiectul acţiunii şi de competenţa funcţională a autorităţii administrative chemate în judecată.
Curtea de Apel Timişoara a considerat că a fost legal învestită în baza art. 10 din Legea nr. 554/2004, după criteriul valorii debitului fiscal, chiar dacă organul fiscal competent să stabilească răspunderea solidară cu debitorul declarat insolvabil este, potrivit art. 28 C. proc. fisc., D.G.F.P. Timiş, ca serviciu public deconcentrat.
Instanţa de fond a aplicat greşit normele legale privind competenţa materială după valoarea obiectului litigiului, care nu erau aplicabile în cauză, dat că decizia contestată de intimată se referă numai la atragerea răspunderii solidare, fără a se contesta existenţa sau cuantumul debitului fiscal pentru care a fost angajată această răspundere.
În cazul contestării altor acte administrativ fiscale decât cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale sau accesorii ale acestora, sunt aplicabile normele generale de competenţă materială care reglementează raporturile procesuale în orice litigiu de contencios administrativ şi fiscal.
Dreptul comun în această materie îl constituie art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd competenţa de soluţionare a litigiilor în raport de calitatea şi competenţa funcţională a autorităţii chemată în judecată.
Potrivit acestor dispoziţii legale, competenţa de a se pronunţa în primă instanţă asupra legalităţii deciziei de atragere a răspunderii solidare cu debitorul declarat insolvabil, întocmită de organul fiscal teritorial, aparţine Tribunalului.
De altfel, şi în procedura prealabilă administrativă, reglementată de legea specială, competenţa organelor fiscale de a soluţiona contestaţia este stabilită în principal în raport de obiectul actului administrativ fiscal, iar nu după criteriul valorii sumei contestate.
Astfel, art. 179 alin. (2) C. proc. fisc., republicat, prevede că, în cazul contestării altor acte administrativ fiscale decât cele care au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorii sau debite accesorii ale acestora, calea administrativă de atac a contestaţiei se soluţionează de către organul fiscal emitent.
De altfel, chiar în cuprinsul deciziei nr. 1107 din 18 iunie 2010 s-a indicat că, în conformitate cu prevederile art. 207 din O.G. nr. 92/2003, republicată, se poate formula contestaţie în termen de 30 de zile de la comunicare la organul fiscal emitent şi nu la Ministerul Finanţelor Publice, a cărei competenţă ierarhică ar fi fost determinată de cuantumul debitului fiscal.
Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi art. 312 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Faţă de soluţia dată recursului prin admiterea excepţiei de ordine publică privind competenţa materială a instanţei de fond, nu mai este necesară cercetarea motivelor de recurs invocate, urmând ca acestea să fie avute în vedere ca apărări de fond, cu ocazia rejudecării cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Timiş împotriva sentinţei civile nr. 358 din 26 iulie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4440/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4449/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
