ICCJ. Decizia nr. 452/2010. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 452/2010
Dosar nr. 7567/1/2009
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 1498 din 10 septembrie 2009, Plenul C.S.M. a respins ca neîntemeiate cererile formulate de petenţii C.G., D.M., M.C., M.A. şi L.L., judecători în cadrul Tribunalului Dâmboviţa, pentru recunoaşterea gradului profesional de judecător de curte de apel.
În motivarea hotărârii în discuţie se arată, în esenţă, că dobândirea gradului profesional se poate face numai în urma promovării concursului, organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente, după cum impun prevederile art. 43 și 45 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
Pe de altă parte, în cadrul hotărârii analizate se precizează faptul că argumentele petenţilor privind discriminarea acestora în raport cu procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - care au obţinut prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, recunoaşterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - nu pot fi primite. Astfel, pentru a pronunţa asemenea soluţii, instanţa de contencios administrativ a plecat de la premisa că respectivii procurori au fost numiţi în condiţiile legii speciale şi au funcţionat efectiv în cadrul unei structuri care face parte din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva Hotărârii nr. 1498 din 10 septembrie 2009 a Plenului C.S.M. au declarat recurs, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, petenţii C.G., D.M., M.C., M.A. şi L.L., care au solicitat anularea acesteia şi obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel.
În motivarea căii de atac, recurenţii invocă Hotărârile nr. 791/2007 şi nr. 819/2007 ale Plenului C.S.M. - prin care s-au respins cererile de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formulate de procurori din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - precum şi soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a admis recursurile declarate împotriva acestora.
În concepţia recurenţilor, situaţia creată pe cale jurisprudenţială reprezintă o „rupere nejustificată a echilibrului” în rândul celor două categorii de magistraţi, iar prevalarea procurorilor din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. de alte dispoziţii legale - ce vizează caracterul special al structurilor din care fac parte - decât cele ale Legii nr. 303/2004, pentru înlăturarea regulii imperative a concursului, reprezintă o fraudă la lege.
În plus, recurenţii arată că procurorii şi judecătorii au statutul constituţional de magistraţi, prevăzut expres de art. 133 şi art. 134 din Legea fundamentală, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 866 din 28 noiembrie 2006 - prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 - s-a stabilit, cu valoare de principiu, că judecătorii şi procurorii se află în aceeaşi situaţie juridică, ceea ce presupune înlăturarea oricărei situaţii de discriminare ce s-ar putea ivi între cele două categorii de magistraţi.
În acelaşi timp, recurenţii precizează şi faptul că nu au dobândit anterior gradul profesional de judecător de curte de apel pe care să-l valorifice în condiţiile art. 65 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, republicată.
De asemenea, recurenţii arată că nu solicită promovarea la nici o curte de apel din România, ci doar recunoaşterea gradului profesional, întrucât îndeplinesc condiţia vechimii de 6 ani în funcţia de judecător, precum şi celelalte criterii prevăzute de lege în acest sens.
Intimatul C.S.M. a formulat întâmpinare (filele 91 - 96 dosar) în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În opinia intimatului, din interpretarea logică şi teleologică a prevederilor Legii nr. 303/2004, republicată, reiese faptul că, în cazul judecătorilor şi procurorilor, cariera profesională evoluează prin promovare, dintr-un grad profesional, în gradul profesional imediat următor, numai în urma susţinerii, în condiţiile legii, a concursului de promovare în funcţii de execuţie.
Cu excepţia situaţiilor reglementate de dispoziţiile art. 65 alin. (6) şi de cele ale art. 83 alin. (3) din legea în discuţie - situaţii în are recurenţii nu se regăsesc - gradul profesional corespunzător instanţei superioare sau parchetului de pe lângă aceasta se dobândeşte numai prin concurs sau examen, cu respectarea cerinţelor legale, respectiv: vechime, existenţa calificativului „foarte bine” şi inexistenţa unor sancţiuni disciplinare.
Intimatul a concluzionat în sensul că a interpretat corect dispoziţiile legale referitoare la dobândirea gradului profesional corespunzător instanţei superioare sau parchetului de pe lângă aceasta.
De asemenea, intimatul a depus la filele 97 - 101 din dosar hotărârea atacată.
În urma analizării actelor dosarului, a susţinerilor părţilor şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Soluţia pronunţată de Plenul C.S.M. cu privire la cererea recurenţilor de recunoaştere a gradului profesional de judecător de curte de apel este corectă.
Astfel, prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, Plenul C.S.M. a definit gradul profesional ca fiind dreptul unui magistrat de a funcţiona la un anumit nivel în ierarhia instanţelor şi parchetelor, drept care poate fi câştigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea prevederilor legale care reglementează cariera magistraţilor.
Cu alte cuvinte, acesta nu este o noţiune abstractă, ci este desprinsă din conţinutul concret al atribuţiilor specifice postului ocupat de magistrat.
Dobândirea gradului profesional pentru instanţele superioare sau parchetele de pe lângă acestea se realizează prin promovarea judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, numai prin concurs, organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente la tribunale sau curţi de apel sau, după caz, la parchete.
Concursul constă în probe scrise, cu caracter teoretic şi practic, menţionate în cuprinsul art. 46 alin. (2) din legea anterior individualizată.
Înalta Curte reţine faptul că legiuitorul nu a reglementat instituţia recunoaşterii automate a unui grad profesional, corespunzător instanţei superioare, în situaţia în care un magistrat îndeplineşte condiţia de vechime, precum şi celelalte criterii prevăzute în legea în discuţie, după cum solicită recurenţii.
Pe cale de consecinţă, Plenul C.S.M. a apreciat în mod legal că cererea recurenţilor de promovare la instanţa superioară celei la care îşi desfăşoară activitatea nu poate fi admisă, deoarece aceştia nu a susţinut concursul de promovare, conform dispoziţiilor legale anterior amintite.
În acelaşi timp, Înalta Curte consideră că nu poate primi nici criticile formulate de recurenţi în legătură cu soluţiile pronunţate de această instanţă în recursurile promovate de procurorii de la cele două structuri mai sus amintite.
În acest sens, Înalta Curte reţine că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. este una specială, derogatorie de la procedura de drept comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
Procedura specială instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care legiuitorul este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraţilor în anumite funcţii, asigurând, totodată, şi egalitatea de tratament a celor două categorii, respectiv, judecători şi procurori.
De altfel, prin hotărârile judecătoreşti aflate în discuţie s-a stabilit faptul că procurorii numiţi la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, în condiţiile unei legislaţii speciale, au dobândit dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor.
În opinia Înaltei Curţi, sunt nefondate criticile recurenţilor în sensul că prin aceste soluţii ale instanţei s-a creat o discriminare între magistraţi.
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
În plus, Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.O., din 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O., 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (C.E.D.O., 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).
Mai precis, în opinia C.E.D.O. „a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar diferenţa de tratament devine discriminare atunci când autorităţile naţionale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte nu poate reţine o discriminare a recurenţilor în raport cu procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Un argument în acest sens îl constituie şi faptul că instanţa constituţională a precizat, în acord cu jurisprudenţa europeană, că principiul egalităţii presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice.
De asemenea, în Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, Curtea Constituţională a menţionat faptul că dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând în acest fel principiul separaţiei puterilor, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care prevede că Parlamentul este unica putere legiuitoare a ţării.
Aşadar, nici din acest considerent, Înalta Curte nu ar putea să oblige C.S.M. să le recunoască recurenţilor gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorii de la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 şi 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.G., D.M., M.C., M.A. şi L.L. împotriva Hotărârii nr. 1498 din 10 septembrie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 444/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 456/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
