ICCJ. Decizia nr. 4632/2010. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4632/2010
Dosar nr. 23801/3/2009
Şedinţa de la 28 octombrie 2010
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta P.V. a chemat în judecată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Economiei, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la plata sumelor ce i se cuvin conform hotărârii nr. 3464 din 30 ianuarie 2007, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Constanţa, validată prin Decizia pârâtei nr. 351 din 07 noiembrie 2007, sume actualizate în raport cu indicele de creştere a preţurilor.
În motivarea cererii, s-a arătat că prin actele administrative susmenţionate s-a dispus plata către reclamantă a sumei de 117.342,53 RON, cu titlu de compensaţii băneşti, în conformitate cu Legea nr. 9/1998.
S-a mai arătat că, au trecut aproape 2 ani de zile de la data hotărârii Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi, un an de zile de la data deciziei de validare a pârâtei şi nu a primit încă nicio sumă din aceşti bani, deşi a comunicat datele solicitate.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2877 din 23 octombrie 2009, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că Legea nr. 9/1998 nu stabileşte care este instanţa de contencios administrativ competentă din punct de vedere material să soluţioneze litigiile generate de nepunerea în executare de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (autoritate publică centrală), în termenele prevăzute de art. 8 alin. (2) din lege şi de art. 5 din HG nr. 286/2004, a deciziilor emise ca urmare a admiterii cererii persoanelor îndreptăţite la compensaţii, ca act administrativ asimilat [art. 2 alin. (1) lit. i) teza a II-a din Legea nr. 554/2004].
Astfel sesizată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1793 din 20 aprilie 2010, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată la termenul de judecată de la 20 aprilie 2010 şi, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrative şi fiscal.
Totodată, a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că în cauză nu sunt aplicabile normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci dispoziţiile Legii nr. 9/1998 şi care, având caracter special, sunt derogatorii conform principiului lex specialia generalibus derogant.
Constatându-se conflict negativ de competenţă, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa un regulator de competenţă.
Analizând cauza în raport cu actele normative aplicabile şi practica în materie, Înalta Curte constată că litigiul este de competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, potrivit următoarelor considerente:
Obiectul cererii de chemare în judecată vizează refuzul de punere în executare a unui act administrativ care, conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, este asimilată refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere.
Potrivit art. 6 alin. (7) din OUG nr. 25 din 18 aprilie 2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului „Prin decizie, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, dispune plata despăgubirilor acordate în conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotărâri ale comisiilor judeţene, respectiv ale Comisiei mun. Bucureşti. (...) Deciziile de plată prin care se modifică hotărârile iniţiale, deciziile de invalidare şi cele prin care se soluţionează contestaţiile se comunică beneficiarilor şi pot fi atacate în termen de 30 de zile la secţia de contencios administrativ a Tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul. În baza deciziei de plată sau a hotărârii judecătoreşti definitive, Direcţia economică din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor efectuează plata compensaţiilor băneşti.”
De asemenea, art. 352 alin. (6) din HG nr. 753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 07 septembrie 1940 astfel cum a fost modificată prin HG nr. 1277/2007 prevede că „Deciziile se comunică petenţilor şi comisiilor judeţene sau a mun. Bucureşti şi pot fi atacate în termen de 30 de zile la secţia de contencios administrativ a Tribunalului în raza căruia domiciliază petentul.”
Din dispoziţiile arătate rezultă că, prin instituirea competenţei Tribunalului, secţia de contencios administrativ, norma specială derogă de la regulile generale stabilite atât prin art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi prin art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevăd în cazul actelor autorităţilor şi instituţiilor centrale o competenţă în primă instanţă în favoarea Curţii de apel.
Se constată că actele normative enunţate nu cuprind dispoziţii exprese cu privire la competenţa de soluţionare a cererilor prin care, partea, nemulţumită de întârzierea nejustificată a autorităţii centrale de a pune în executare deciziile de plată, solicită obligarea acesteia la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin actele administrative emise.
Însă, aplicând regula de interpretare prin analogie şi având în vedere că intenţia legiuitorului este de a asigura o competenţă unitară de soluţionare a cauzelor generate de Legea nr. 9/1998, se apreciază că şi în cazul cererii de obligare a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata compensaţiilor băneşti competenţa de soluţionare aparţine tot Tribunalului.
Pentru considerentele expuse, urmează a se stabili competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrative şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, privind pe P.V., Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4633/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4589/2010. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
