ICCJ. Decizia nr. 4637/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4637/2010
Dosar nr. 1359/35/200.
Şedinţa publică din 28 octombrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 64/CA/2010-P.I. din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC I.O. SA Oradea, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 1424 din 24 septembrie 2009, a Dispoziţiei nr. 78963 din 23 septembrie 2009 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 78959 din 23 septembrie 2009, întocmite de pârâte, până la soluţionarea definitivă pe cale administrativă a contestaţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta a făcut dovada condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
In acest sens, instanţa de judecată a reţinut că există puternice îndoieli cu privire la legalitatea actelor contestate, motivat de susţinerile reclamantei potrivit cărora, contrar celor reţinute prin actele contestate, era îndreptăţită să deducă TVA-ul aferent tranzacţiilor efectuate, deoarece facturile corespunzătoare au fost întocmite conform legii iar achiziţiile au fost realizate în scopul efectuării de operaţiuni taxabile, pe de o parte, şi că prejudiciul pe care reclamanta l-ar suferi prin indisponibilizarea sumelor băneşti considerabile, reprezentând obligaţiile de plată stabilite în sarcina acesteia, este evident şi ar avea drept consecinţă imposibilitatea desfăşurării în continuare a activităţii, pe de altă parte.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs pârâtele, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că prima instanţă a dispus suspendarea actelor administrative fiscale, cu aplicarea greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurente, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt fondate, după cum se va arăta în continuare.
Prima instanţă avea obligaţia să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi prevenirea producerii unei pagube iminente.
Referindu-se la noţiunile susmenţionate, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 defineşte „paguba iminentă" ca fiind - „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public" [lit. ş)] iar „cazuri bine justificate" -„împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ" [lit. t)].
Cele două condiţii, prin modul restrictiv-imperativ în care sunt reglementate, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, aşadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa „unui caz bine justificat" şi a „iminenţei producerii pagubei".
Or, aprecierea instanţei de judecată, potrivit căreia criticile aduse de reclamantă actelor contestate constituie caz bine justificat, este greşită, întrucât acestea nu pot, prin ele însele, fără alte dovezi, să dovedească existenţa condiţiei prevăzute de lege.
Motivele de nelegalitate a actelor contestate, invocate de intimata-reclamantă, nu creează pentru actele administrativ-fiscale a căror executare se cere a fi suspendată o îndoială serioasă în privinţa legalităţii, în sensul definiţiei date de legiuitor acestei noţiuni în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, iar intimata-reclamantă nu a prezentat alte indicii aparente, care să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor contestate, fără ca prin aceasta să antameze sau anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii acestora.
Prin urmare, în mod greşit a reţinut prima instanţă că în speţă ar fi îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat.
Nici în ceea ce priveşte condiţia referitoare la necesitatea prevenirii unei pagube iminente ce s-ar produce prin executarea actelor contestate, cele reţinute de prima instanţă, în sensul că prin indisponibilizarea sumelor băneşti considerabile reprezentând obligaţiile de plată stabilite în sarcina societăţii-reclamante s-ar ajunge la imposibilitatea desfăşurării în continuare a activităţii acesteia, nu sunt de natură a conduce la concluzia potrivit căreia această situaţie se încadrează în definiţia noţiunii de „pagubă iminentă" prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/ 2004, citate mai sus.
Înalta Curte apreciază, în raport cu jurisprudenţa acestei instanţe, că afirmaţia în sensul că, prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăţi comerciale nu conduce implicit la concluzia îndeplinirii cerinţei în discuţie.
In plus, aspectul invocat de intimata-reclamantă referitor la imposibilitatea onorării obligaţiilor către diverşi parteneri de afaceri, derivând din contractele asumate, nu a fost probat, la dosar nefiind depuse dovezi în acest sens.
Or, suspendarea actelor administrative reprezintă, aşa cum am arătat, o situaţie de excepţie, întrucât acestea se bucură de prezumţia de legalitate şi de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.
Faţă de cele arătate, cum din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că sunt îndeplinite condiţiile referitoare la cazul bine justificat şi paguba iminentă a cărei prevenire se urmăreşte prin suspendarea executării actelor administrative contestate, Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, ceea ce face ca motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să fie întemeiat, urmând a fi admise recursurile, casată sentinţa atacată şi, pe fond, respinsă cererea de suspendare formulată de reclamanta SC I.O. SA Oradea, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor împotriva sentinţei nr. 64/CA/2010-P.I. din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta SC I.O. SA Oradea, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4346/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4698/2010. Contencios → |
|---|
