ICCJ. Decizia nr. 516/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 516/2010
Dosar nr. 8357/2/200.
Şedinţa publică din 3 februarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 decembrie 2008 şi completată la data de 15 aprilie 2009, reclamanta SC P.C.H.I. SRL Bucureşti a solicitat anularea titlului executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008 şi a deciziei nr. 88.614 din 10 iulie 2008 întocmite de pârâta Direcţia Venituri Buget Local sector 2 din cadrul Consiliului local al sectorului 2 Bucureşti.
Reclamanta a contestat legalitatea titlului executoriu prin care autoritatea fiscală pârâtă a stabilit obligaţia sa de a plăti sumele de 6.611.045 lei şi de 4.108.411 lei cu titlul de impozit pentru anul 2007 şi pentru primul trimestru al anului 2008 prin aplicarea cotei de 10% la valoarea clădirii, proprietatea societăţii, apreciată ca fiind de 82.080.909 lei, precum şi penalităţile de întârziere în sumă de 2.822.217 lei.
Motivele invocate de reclamantă pentru anularea titlului executoriu şi a deciziei prin care pârâta a respins contestaţia sa se referă atât la determinarea greşită a bazei de impozitare, cât şi la aplicarea nelegală a cotei de impozitare de 10% pentru clădirea situată în Bucureşti, sector 2, având destinaţia de centru comercial.
Pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proCod Fiscal care au fost indicate ca temei al cererii şi faţă de obiectul acesteia, prin care se contestă un titlu executoriu fiscal, pentru care este competentă să se pronunţe judecătoria, ca instanţă de executare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 2369 din 3 iunie 2009 prin care a admis excepţia invocată de pârâtă şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantă.
Instanţa de fond a considerat că acţiunea reclamantei este inadmisibilă, pentru că titlurile executorii se contestă, potrivit dispoziţiilor art. 172 C. proCod Fiscal, la instanţa de executare, care este judecătoria şi nu pe calea contenciosului administrativ, când instanţa se pronunţă asupra contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale.
De asemenea, s-a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 218 C. proCod Fiscal, deoarece răspunsul comunicat reclamantei cu adresa nr. 88.614 din 10 iulie 2008 nu reprezintă o soluţionare a contestaţiei, în condiţiile în care organele fiscale nu s-au pronunţat asupra declaraţiei rectificative prin care s-a modificat masa impozabilă, urmând să se efectueze o inspecţie fiscală.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Ca prim motiv de nelegalitate a sentinţei recurate s-a invocat aprecierea greşită a instanţei de fond în sensul că, în prezenta cauză, nu s-a contestat un titlu de creanţă sau un alt act administrativ fiscal, iar contestarea unui titlu executoriu este de competenţa judecătoriei, ca instanţă de executare.
Recurenta a învederat că titlul executoriu reprezintă un act administrativ prin care este individualizată creanţa fiscală, iar modalitatea de determinare a creanţei fiscale poate şi trebuie să fie supusă controlului instanţei de judecată în procedura contenciosului administrativ-fiscal.
În acest sens, recurenta a invocat dispoziţiile art. 205 C. proCod Fiscal, care se referă în mod expres la titlul de creanţă şi la alte acte administrative fiscale, precum şi Decizia nr. 14/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a reţinut că „posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestaţiei la executare subzistă numai în măsura în care actul ce constituie titlu de creanţă nu poate fi atacat pe calea contenciosului-administrativ".
În conformitate cu această decizie pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, recurenta a precizat că a formulat contestaţie la executare împotriva titlului executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008 şi a somaţiei de plată în dosarul nr. 8070/300/2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 şi că prin hotărârea irevocabilă dată în cauză, s-a reţinut că, invocarea nerealităţii sumelor stabilite de organele fiscale reprezintă o contestaţie împotriva actului administrativ-fiscal, care poate forma obiectul unei plângeri în faţa instanţei de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004, nefiind posibilă contestarea pe calea contestaţiei la executare la judecătorie.
În cel de-al doilea motiv de recurs au fost reiterate argumentele din acţiune privind nelegalitatea titlului executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008, ca rezultat al nelegalei aplicări a cotei de impozitare de 10% pentru anii 2007 şi 2008, în locul cotei legale de 1,5%, precum şi datorită greşitei determinări a bazei de impozitare.
Recurenta a susţinut că intimata a aplicat în mod nelegal cota de impozit pe clădiri în procentul de 10%, care a fost prevăzut de art. 253 C. proCod Fiscal numai pentru o clădire finalizată şi care nu a fost supusă reevaluării în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă, ceea ce nu corespunde situaţiei clădirii pentru care s-a calculat impozitul suplimentar prin actele deduse judecăţii.
De asemenea, s-a susţinut că baza impozabilă a fost greşit determinată prin includerea în valoarea clădirii a unor elemente calificate de lege drept mijloace fixe independente, deşi recurenta determinase valoarea clădirii în conformitate cu dispoziţiile HG nr. 2139/2004 pentru perioada ulterioară datei de 10 octombrie 2007.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 304/1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Prin titlul executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008, întocmit de Direcţia Venituri Buget Local sector 2 din cadrul Consiliului local al sectorului 2, s-a stabilit obligaţia recurentei SC P.C.H.I. SRL Bucureşti de a plăti suma de 13.541.677,18 lei, reprezentând impozit pe clădiri aferent anului 2007 şi perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2008, precum şi penalităţile de întârziere pentru acest impozit.
Contestaţia formulată împotriva acestui titlu executoriu în procedura administrativă a fost respinsă de către autoritatea emitentă prin Decizia nr. 88.614 din 20 iulie 2008, a cărei anulare a fost solicitată de societatea recurentă prin precizarea şi completarea obiectului acţiunii, conform cererii depusă la data 15 aprilie 2009.
Instanţa de fond a calificat greşit actele juridice deduse judecăţii şi pe cale de consecinţă, a apreciat eronat că este întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de recurenta-reclamantă.
Astfel, se reţine că, deşi s-a solicitat anularea titlului executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008 şi a deciziei nr. 88.614 din 20 iulie 2008, recurenta nu a contestat în prezenta cauză legalitatea actelor de executare, dat fiind că acestea au constituit obiectul contestaţiei la executare judecată în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 8217 din 1 octombrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti. Acest litigiu a fost soluţionat de judecătorie, ca instanţă de executare, în conformitate cu dispoziţiile art. 172 din OG nr. 92/2003, care reglementează competenţa în cazul contestării executării propriu-zise realizată de organele administrativ-fiscale în baza unui titlu executoriu fiscal.
Acţiunea formulată în prezentul dosar reprezintă însă o contestare a legalităţii titlului, în sensul de a se stabili existenţa, întinderea şi valabilitatea creanţei fiscale, reprezentând impozit pe clădiri şi penalităţile de întârziere aferente.
Din acest considerent, prin hotărârea pronunţată asupra contestaţiei la executare la Judecătoria sectorului 2 nu au fost examinate motivele legate de calcularea greşită a impozitului prin raportare la o bază de impozitare eronată şi prin aplicarea unei cote nelegale, reţinându-se că acestea reprezintă contestaţie la titlul de creanţă fiscală, care poate forma obiectul unei acţiuni în anulare la instanţa de contencios administrativ-fiscal în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 şi art. 188 C. proCod Fisca.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a soluţionat recursul în interesul legii declarat în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) C. proCod Fiscal, republicat, pronunţând Decizia nr. 14 din 5 februarie 2007 , obligatorie pentru instanţele judecătoreşti conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin care s-a stabilit că posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestaţiei la executare subzistă numai în măsura în care actul care constituie titlu de creanţă fiscală nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ-fiscal.
În consecinţă, atât titlul executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008, cât şi Decizia nr. 88.614 din 20 iulie 2008 emise de către autoritatea intimată sunt acte administrativ-fiscale, în sensul prevăzut de art. 205 C. proc. civ., a căror legalitate poate fi contestată pe calea contenciosului administrativ şi nu în procedura contestaţiei la executare, care vizează exclusiv actele de executare şi care a fost de altfel parcursă de către societatea recurentă prin soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 8.070/300/2008, în care Judecătoria sectorului 2 a pronunţat sentinţa civilă nr. 8.217 din 1 octombrie 2008.
Instanţa de fond a considerat eronat că titlul executoriu nr. 68.486 din 25 iunie 2008 nu este un titlu de creanţă fiscală, fără a avea în vedere că impozitul pe clădiri se stabileşte pe baza declaraţiei de impunere, care este prevăzută ca titlu de creanţă fiscală la pct. 107.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor codului de procedură fiscală, aprobate prin HG nr. 1050/2004.
De asemenea, în calificarea juridică a actului dedus judecăţii, instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile art. 110 C. proCod Fiscal, republicat, care au definit titlul de creanţă ca fiind actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite, potrivit legii.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată şi în baza dispoziţiilor art. 313 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Faţă de soluţia dată recursului, nu se mai impune a fi examinate motivele invocate pe fondul pricinii, urmând ca acestea să fie avute în vedere sub forma unor apărări cu ocazia rejudecării. Pentru aceleaşi considerente, se constată că nu poate fi soluţionată cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D.
Admite recursul declarat de reclamanta SC P.C.H.I. SRL Bucureşti împotriva sentinţei nr. 2369 din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 504/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 522/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
