ICCJ. Decizia nr. 5265/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5265/2010
Dosar nr. 7058/2/200.
Şedinţa publică din 25 noiembrie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 642 din 4 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul C.I.J., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, prin care solicita anularea Ordinului nr. SII/4406 din 19 decembrie 2008 emis de ministrul internelor şi reformei administrative, prin care a fost eliberat din funcţia de director adjunct al Direcţiei Management Logistic şi pus la dispoziţie, precum şi a Dispoziţiei nr. 2750 din 24 decembrie 2008, emisă de pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române prin care a fost pus în executare ordinul contestat. De asemenea, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale a Inspectoratului General al Poliţiei Române, prescripţiei dreptului la acţiune şi lipsei procedurii prealabile.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul I.G.P.R. nu este întemeiată, deoarece în raport de caracterul complex al acţiunii, ambii pârâţi au calitate procesuală pasivă, fiecare în raport de actul contestat pe care l-a emis în ceea ce-l priveşte pe reclamant.
Excepţia prescrierii dreptului la acţiune nu poate fi reţinută în raport de data formulării plângerii prealabile, data răspunsului şi data formulării acţiunii - 22 iulie 2009, acţiunea fiind formulată în cadrul termenului de decădere de 1 an, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Excepţia lipsei procedurii prealabile urmează a fi respinsă, în cauză nefiind obligatorie îndeplinirea procedurii prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca o condiţie de admisibilitate a acţiunii formulate în baza Legii nr. 360/2002 coroborată cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
Pe fond, prima instanţă a apreciat că actele contestate sunt legal emise şi că reclamantul nu are un drept recunoscut de lege vătămat.
Astfel, se arată în considerentele sentinţei atacate, prin Ordinul nr. SII/4406 din 19 decembrie 2008 s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia de conducere deţinută, precum şi a altor poliţişti din cadrul I.G.P.R. - Direcţia de Management Logistic, şi punerea la dispoziţia aceleiaşi unităţi, pentru o perioadă de 6 luni, pentru grave neglijenţe manageriale ce au dus la o tulburare însemnată a bunului mers privind dotarea Poliţiei Române şi pentru faptul că au creat un prejudiciu grav de imagine instituţiei.
Ordinul din 19 decembrie 2008 a fost legal emis în baza art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, în sensul că în situaţii temeinic justificate, altele decât cele prevăzute de art. 65 - materia sancţiunilor disciplinare - „poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii pe o perioadă de cel mult 6 luni, timp în care vor beneficia de drepturile băneşti avute, cu excepţia indemnizaţiei de conducere; acesta este temeiul legal al emiterii ordinului şi, ulterior, al dispoziţiei, în cauză nefiind dispuse măsuri de sancţionare disciplinară.
Pentru acest motiv, instanţa de fond nu a reţinut aspectul de nemotivare, în sensul neindicării unei anume fapte care să constituie abatere disciplinară de natură a atrage sancţiunea aplicată.
Apreciază prima instanţă că măsura dispusă faţă de reclamant a fost o măsură de ordin managerial, temeinic justificată, astfel cum rezultă din raportul de control tematic efectuat la Direcţia Management Logistic din 16 decembrie 2008 - filele 23-35 dosar. Acest raport este justificat, luarea unor măsuri urgente la nivel managerial, măsuri care vizau funcţiile de conducere deţinute de reclamant şi de alte persoane vizate. Pentru acest motiv, măsurile puteau fi luate în lipsa reclamantului care a lipsit motivat de la locul său de muncă deoarece privea funcţia de conducere şi nu de executare şi privea toate persoanele vizate.
De asemenea, reţine instanţa de fond, faptul că reclamantul a avut un anumit calificativ pe anul 2008, nu înlătură legalitatea măsurilor dispuse care nu reprezintă măsuri de sancţionare disciplinară ci măsuri urgente, justificate obiectiv pentru asigurarea unei conduceri manageriale în activitatea Poliţiei Române.
Cu privire la capetele subsidiare ale acţiunii, având ca obiect reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior, prima instanţă a reţinut că apar ca neîntemeiate, faţă de constatarea că actele contestate au fost legal emise.
Împotriva acestei hotărâri, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul C.I.J.
În argumentarea motivelor de recurs precizate, se aduc, în esenţă, următoarele critici sentinţei atacate:
- Ordinul nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 a fost emis de un organ necompetent, întrucât nu ministrul Administraţiei şi Internelor avea competenţa de a dispune măsurile de „eliberare din funcţie" şi „punere la dispoziţie", ci inspectorul general al Poliţiei Române, conform art. 10 lit. c) din Cap. IV al Anexei la Ordinul nr. 600/2005, fapt ce atrage nulitatea ordinului şi a actelor subsecvente;
Se susţine că în contextul acestor dispoziţii speciale nu poate fi incident principiul qui potest plus, potest minus.
- invocându-se nelegalitatea şi netemeinicia ordinului şi a dispoziţiei contestate, se susţine că sancţiunile au fost dispuse cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile.
Se arată că nu s-a avut în vedere că măsura „eliberării din funcţie" şi a „punerii la dispoziţia unităţii" au regim juridic diferit, fiind prevăzute de art. 22 alin. (7) şi respectiv art. 22 alin. (8) din Statutul poliţistului.
Referitor la prima măsură, se susţine că nu a fost analizată prin prisma dispoziţiilor legale ce o reglementează, nu a fost respectat dreptul de preaviz, pretinsele „neglijenţe manageriale" nu se încadrează în cazurile prevăzute de lege pentru a dispune sancţiunea „eliberării din funcţie".
În ceea ce priveşte măsura „punerii la dispoziţie" se arată că deşi analizată de instanţa de fond, nu s-a verificat dacă pretinsele „neglijenţe manageriale" se încadrează sau nu în cazurile expres reglementate de art. 65 din Statutul Poliţistului şi art. 120 din Ordinul nr. 300/2004 ca fiind „situaţii temeinic justificate" pentru a se lua această măsură, instanţa subrogându-se legiuitorului, extinzând cazurile expres prevăzute de lege cu o nouă situaţie.
De asemenea, se susţine că nu s-au avut în vedere alte aspecte ce atrag nulitatea ordinului contestat şi anume: a fost emis în perioada în care se afla în incapacitate de muncă, situaţie în care era interzisă încetarea raporturilor de serviciu şi aplicarea sancţiunii „eliberării din funcţie"; nu a fost dispusă această măsură printr-un act administrativ individual, conform art. 117 din Statutul funcţionarilor publici; nu este motivat.
Se menţionează şi faptul că deşi instanţa a apreciat că sancţiunea este temeinică şi legală, nu a stabilit şi analizat care este tipul de răspundere juridică i se aplică.
În ceea ce priveşte o eventuală răspundere disciplinară se arată că nu a fost respectată procedura specială pentru atragerea acesteia, iar răspunderea civilă delictuale nu poate fi antrenată deoarece nu sunt întrunite elementele unei astfel de răspunderi.
Ministerul Apărării Naţionale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând criticile recurentului şi susţinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate.
Se susţine, în esenţă, că Ordinul nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 este legal pentru că: ministrul Administraţiei şi Internelor avea competenţa de a numi şi elibera din funcţie orice poliţist; au fost menţionate motivele de fapt ce au condus la emiterea actului; prin ordinul atacat recurentul a fost eliberat din funcţie şi pus la dispoziţie, iar raporturile de serviciu au fost modificate abia la 19 iunie 2008 când a avut loc mutarea, în interesul serviciului, la Inspectoratul General al Aviaţie; luându-se la cunoştinţă faptul că recurentul s-a aflat în incapacitate de muncă, a fost emis Ordinul nr. S/II/2363 din 28 ianuarie 2009 de suspendare a executării ordinului atacat, până la 6 ianuarie 2009, dată la care a încetat starea de incapacitate de muncă a acestuia.
Se menţionează că urmare a mutării în interesul serviciului, sunt neîntemeiate pretenţiile recurentului referitoare la restabilirea situaţiei anterioare prin reintegrarea în funcţie şi plata drepturilor salariale cuvenite.
I.G.P.R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală şi temeinică Dispoziţia nr. 2750/2008.
Recurentul-reclamant a depus la dosar şi concluzii scrise, precizări, prin care a reiterat argumentele expuse în cererea de recurs pentru admiterea recursului, invocând şi jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti în alte cauze ce au privit persoane vizate de ordinul contestat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în raport de motivele invocate, de înscrisurile care se află la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, cât şi prin prisma art. 3041 C. proc. civ., apreciază că acesta este fondat, însă, pentru următoarele considerente.
Prin Ordinul ministrului Administraţiei şi Internelor nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008, recurentul-reclamant a fost eliberat din funcţia de director adjunct al Direcţiei Management Logistic şi pus la dispoziţia I.G.P.R.
Împotriva acestui ordin s-a formulat plângere prealabilă la data de 8 ianuarie 2009, căreia i s-a răspuns la 20 ianuarie 2009.
Prin Dispoziţia nr. 2750 din 24 februarie 2008 emisă de inspectorul general al Poliţiei Române s-a dispus că, începând cu 19 februarie 2008, recurentul-reclamant să îndeplinească în cadrul direcţiei din care face parte, sarcinile stabilite de adjunctul persoanei emitente şi şef al Direcţiei Generale a Poliţiei Administrative, fiindu-i menţinute pe perioada punerii la dispoziţie drepturile băneşti avute, cu excepţia indemnizaţiei de conducere.
Necontestat este faptul că împotriva acestei dispoziţii nu a fost formulată plângere prealabilă. De altfel, nici nu au fost depune dovezi în acest sens.
Necontestat este şi faptul că prin Ordinul nr. S/II/2363 din 28 ianuarie 2009 s-a dispus suspendarea executării ordinului atacat până la 6 ianuarie 2009, când a încetat starea de incapacitate temporară de muncă a reclamantului, precum şi faptul că la 19 iunie 2009 a avut loc mutarea acestuia în interesul serviciului la Inspectoratul General de Aviaţie.
Reclamantul a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea Ordinului nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 şi a Dispoziţiei nr. 2750 din 24 decembrie 2008 în condiţiile Legii nr. 554/2004.
După cum se constată, instanţa de fond a analizat calitatea procesuală pasivă a pârâţilor M.I.R.A. şi I.G.P.R., statuând că aceştia au o astfel de calitate, fiecare în raport de actul emis şi contestat, aspecte care nu au format obiectul niciunei critici cu ocazia recursului.
Prin urmare, se reţine calitatea actelor contestate de acte administrative cu caracter individual emise de organe diferite.
Cum competenţa autorităţilor administrative de a emite acte administrative este prima condiţie de valabilitate şi implicit de legalitate a acestor acte şi cum recurentul-reclamant a adus critici sentinţei atacate prin prisma greşitei aprecieri asupra competenţei ministrului Administraţiei şi Internelor de a emite Ordinul nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008, instanţa de recurs va analiza cu prioritate aspectele care vizează această problemă cu incidenţă asupra ordinului menţionat, în ceea ce-l priveşte pe recurent.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002, poliţiştii sunt numiţi şi eliberaţi în/din funcţii potrivit normelor de competenţă aprobate prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, în condiţiile legii.
Conform alin. (8) al aceluiaşi articol în situaţii temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la art. 65, stabilite prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative, poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii pe o perioadă de cel mult 6 luni, timp în care vor beneficia de drepturile băneşti avute, cu excepţia indemnizaţiei de comandă, după caz.
În aplicarea acestor dispoziţii legale a fost emis Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 600 din 15 aprilie 2005, pentru aprobarea competenţelor de gestiune a resurselor umane ale ministrului administraţiei şi internelor, secretarilor de stat, secretarului general şi şefilor/ comandanţilor unităţilor Ministerului Administraţiei şi Internelor care în anexă stabileşte distinct competenţele privind numirea, împuternicirea, eliberarea suspendarea din funcţie sau punerea la dispoziţie ministrului administraţie şi internelor.
Capitolul IV – art. 10 lit. c) din anexa la acelaşi ordin reglementează competenţa inspectorului general al Poliţiei Române în ceea ce priveşte numirea, definitivarea, împuternicirea, eliberarea, suspendarea din funcţie şi punerea la dispoziţie a personalului din cadrul I.G.P.R.
Înalta Curte reţine că din coroborarea dispoziţiilor art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 şi ale art. 10 lit. c) din Cap. IV al Anexei la Ordinul nr. 600 din 15 aprilie 2005, rezultă că directorii şi directorii adjuncţi din aparatul central al Inspectoratului General al Poliţiei Române sunt eliberaţi din funcţie de către inspectorul general al Poliţiei Române. Normele de competenţă stabilite de aceste acte normative sunt imperative, de strictă interpretare, iar în aplicarea acestora nu poate fi reţinută incidenţa principiului qui potest plus, potest minus în considerarea caracterului acestor norme.
În condiţiile în care eliberarea din funcţie a reclamantului putea fi dispusă doar de către inspectorul general al Poliţiei Române întrucât acesta deţinea funcţia de director al Direcţiei Management Logistic din cadrul I.G.P.R., iar măsura a fost luată, prin ordinul contestat de ministrul Administraţiei şi Internelor, faţă de cele reţinute anterior, Înalta Curte a apreciază că ordinul contestat este, în ceea ce-l priveşte pe reclamant, nul absolut, fiind emis de o persoană care nu avea competenţă în acest sens.
În considerarea cauzei de nulitate absolută care a intervenit urmare a încălcării acestei importante condiţii de legalitate referitoare la competenţă, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţată o soluţie nelegală când a analizat ordinul contestat din această perspectivă.
Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va admite recursul formulat de recurentul-reclamant şi se va casa sentinţa atacată.
Pe fondul cauzei, se va admite cererea reclamantului privind anularea Ordinului nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 în ceea ce-l priveşte pe acesta, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 8 alin. (1) coroborate cu art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Această soluţie asupra cererii privind anularea ordinului în cauză face de prisos analiza celorlalte critici invocate de recurentul-reclamant cu privire la legalitatea şi temeinicia acestuia.
În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere ale acţiunii reclamantului, instanţa de recurs apreciază că acestea sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse pentru considerentele ce vor fi expuse.
Recurentul-reclamant a solicitat şi anularea Dispoziţiei nr. 2750 din 25 decembrie 2008, emisă de inspectorul general al Poliţiei Române, susţinând că a fost emisă în perioada concediului medical, că este nemotivată, că este un act colectiv şi nu individual.
I.G.P.R. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.
Necontestat este faptul că nu a fost formulată plângere prealabilă organului emitent, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care se aplică în cauză, reprezentând cadrul general al contestării acestui act în lipsa unor dispoziţii speciale.
De altfel, nici nu a fost depusă vreo dovadă în acest sens de către recurentul-reclamant.
Întrucât îndeplinirea condiţiei privind formularea plângerii prealabile este o condiţie de admisibilitate a acţiunii ce vizează anularea actului administrativ, iar reclamantul nu a făcut dovada respectării dispoziţiilor imperative ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se apreciază că excepţia invocată de intimatul-pârât I.G.P.R. este întemeiată, astfel că se impune respingerea cererii privind anularea Dispoziţiei nr. 2750 din 24 decembrie 2008.
Soluţionarea acestei cereri din perspectiva excepţiei invocate face de prisos analiza celorlalte motive de nulitate, conform art. 137 C. proc. civ.
În altă ordine, este necontestat faptul că la 19 iunie 2009 a avut loc mutarea recurentului-reclamant, în interesul serviciului, la Inspectoratul General de Aviaţie, cu acordul acestuia.
Acest fapt a dus la modificarea raporturilor de serviciu, atât sub aspectul funcţiei cât şi al angajatorului prin actul din 19 iunie 2009, care nu a fost contestat în vreun fel de recurent.
De altfel, modificarea acestor raporturi a intervenit cu acordul recurentului-reclamant anterior cererii de chemare în judecată la 22 iulie 2009 şi a expirării perioadei de 6 luni de punere la dispoziţie.
Prin actele contestate nu a avut loc încetarea raporturilor de serviciu în sensul art. 97 din Statutul funcţionarilor publici, cum eronat susţine recurentul, pentru că în cauză sunt incidente, cu prioritate, dispoziţiile speciale ale Legii nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului, cu modificările ulterioare, măsurile dispune prin aceste acte având ca temei legal tocmai art. 22 alin. (7) şi (8) din această lege.
Eliberarea din funcţie şi punerea la dispoziţie nu echivalează cu încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului, prevăzută la art. 69 din Legea nr. 360/2002.
Prin urmare, avându-se în vedere cele expuse, sunt neîntemeiate şi cererile privind reintegrarea în funcţia deţinută anterior şi plata drepturilor salariale cuvenite acesteia, urmând a fi respinse.
Aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa de recurs a apreciat că se impune respingerea cererii privind anularea Dispoziţiei nr. 2750 din 24 decembrie 2008, în cuprinsul căreia, se prevedea, la art. 2 că şi recurentul-reclamant va beneficia de drepturile băneşti avute, cu excepţia indemnizaţiei de conducere pe perioada punerii la dispoziţie.
Soluţiile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în cauze privind celelalte persoane vizate de actele a căror anulare s-a solicitat nu constituie izvor de drept şi prin urmare, nu influenţează soluţia din prezenta cauză.
Faţă de toate aceste considerente şi în temeiul art. 312 alin. (1) teza I alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată, va admite în parte acţiunea reclamantului în ceea ce priveşte anularea Ordinului nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008, respingând celelalte capete de cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C.I.J. împotriva sentinţei nr. 642 din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată.
Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamant, în sensul că anulează Ordinul nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 emis de ministrul administraţiei şi internelor.
Respinge celelalte capete de cerere.
Cu opinia separată a doamnei judecător, în sensul că:
Admite recursul. Casează sentinţa atacată.
Admite acţiunea şi anulează ordinul contestat şi Dispoziţia nr. 2750 din 24 decembrie 2008 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române.
Dispune restabilirea situaţiei anterioare şi plata tuturor drepturilor salariale cuvenite.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2010.
OPINIA SEPARATĂ
a doamnei judecăto.
Contrar opiniei majoritare, consider că există argumente şi pentru admiterea capetelor de cerere ce privesc anularea Dispoziţiei nr. 2750 din 24 decembrie 2008 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române, restabilirea situaţiei anterioare, plata tuturor drepturilor salariale cuvenite reclamantului.
Dispoziţia nr. 2750 din 24 decembrie 2008 reprezintă actul de punere în executare a Ordinului nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008.
Este lesne de observat că actul nr. 2750/2008 a fost emis la un interval foarte scurt după emiterea ordinului de punere la dispoziţie a reclamantului.
Nu i se poate imputa reclamantului că mutarea s-a făcut cu acordul său şi din acest motiv, actul întruneşte toate condiţiile de legalitate prevăzute de lege.
Instanţa de contencios administrativ a constatat, irevocabil, că actul administrativ care a declanşat litigiul de faţă este Ordinul din 19 decembrie 2008.
Aprecierea în sensul că acest ordin este nelegal conduce la aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată şi repararea integrală a pagubei suferită de reclamant.
Prin emiterea Ordinului nr. 19 decembrie 2008, reclamantul a fost pus la dispoziţia unităţii şi nu i s-au mai plătit drepturile salariale cuvenite pentru funcţia de director adjunct al Direcţiei Management Logistic din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Efectul firesc al anulării ordinului este restabilirea situaţiei anterioare, prin repunerea în funcţia deţinută, şi plata drepturilor băneşti cuvenite.
Este nelegal a se constata că reclamantul nu poate fi repus în funcţia deţinută, deşi actul prin care acesta a fost eliberat din funcţie şi pus la dispoziţie a fost anulat pentru motivul neformulării plângerii prealabile împotriva unui act administrativ emis ulterior.
Aceasta deoarece Dispoziţia nr. 2750 din 24 decembrie 2008 este un act de punere în executare a ordinului din 19 decembrie 2007 şi nu este necesară efectuarea plângerii prealabile.
Şi în ipoteza în care s-ar aprecia că este obligatorie efectuarea plângerii prealabile şi cu privire la Dispoziţia nr. 2750 din 24 decembrie 2009 şi s-ar respinge acest capăt de cerere ca inadmisibil, pentru lipsa plângerii prealabile, soluţia nu ar avea nici un efect asupra cererii de restabilire a situaţiei anterioare.
Repunerea reclamantului în funcţia deţinută este efectul anulării Ordinului nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 şi nu a eventualei anulări a dispoziţiei sus menţionate.
Efectul anulării Ordinului nr. S/II/4406 din 19 decembrie 2008 este şi anularea actului de punere în executare, respectiv a Dispoziţiei din 24 decembrie 2008.
Repararea integrală a pagubei suferită de reclamant prin anularea actelor administrative nelegale se realizează şi prin plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului de la data eliberării din funcţie şi până la data repunerii în funcţia deţinută, astfel încât, urmare a anulării ordinului din 19 decembrie 2008, reclamantul urma să primească şi aceste despăgubiri băneşti.
Faţă de acestea, în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, apreciez că se impunea admiterea cererii în totalitate, deoarece numai prin anularea Ordinului din 19 decembrie 2008 reclamantului, în realitate, nu i s-a reparat integral prejudiciul suferit urmare a emiterii unui act administrativ constatat a fi nelegal în instanţa de contencios administrativ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5246/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5274/2010. Contencios → |
|---|
