ICCJ. Decizia nr. 5211/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5211/2010
Dosar nr. 6665/2/2010
Şedinţa publică din 24 noiembrie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3208 din 18 august 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC M.R. SRL în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. prin D.G.A.M.C., instanţa dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 180 din 16 iulie 2010 emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în ce priveşte condiţia cazului bine justificat, că prin raportul de inspecţie fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere, organele fiscale au procedat la o retratare fiscală ca activităţi dependente a activităţilor desfăşurate în baza unor contracte de cesiune de drepturi de autor şi care au ca obiect opera audiovizuală.
Instanţa fondului a constatat că este corectă distincţia care trebuie făcută între opera audiovizuală şi/sau modalitatea de execuţie a acesteia, care sunt protejate de art. 7 din Legea nr. 8/1996 şi care pot face obiectul unui contract de cesiune de drepturi de autor, fără ca veniturile să poată fi considerate venituri asimilate salariilor, pe de o parte, şi informaţiile de presă, care nu sunt protejate de drepturi de autor, pe de altă parte.
A apreciat judecătorul fondului că argumentele expuse de reclamantă, respectiv aplicarea greşită a pct. 25 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal şi retratarea fiscală eronată a raporturilor juridice stabilite între societate şi persoane fizice autorizate în raport de prevederile art. 16 şi art. 17 din OUG nr. 44/2008, respectiv recalificarea veniturilor obţinute ca fiind de natură salarială, extinderea dreptului de colectare al autorităţii fiscale şi asupra contribuţiilor la fondurile de asigurări sociale, precum şi nerecunoaşterea deductibilităţii TVA provenite din retratarea fiscală a unor venituri asimilate salariilor prin aplicarea unor norme ce se referă exclusiv la aplicarea impozitului pe venit – pot fi apreciate de natură a contura o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv necesitatea prevenirii unei pagube iminente, prima instanţă a reţinut că prin punerea în executare a deciziei de impunere s-ar ajunge în mod inevitabil la un dezechilibru major în activitatea economică prezentă şi viitoare a societăţii reclamante.
Astfel, din analiza situaţiilor depuse la dosarul cauzei s-a constatat că debitul imputat reclamantei reprezintă mai mult de 10% din cifra de afaceri a societăţii pe anul 2009 şi depăşeşte cifra de afaceri lunară pe fiecare din lunile ianuarie - mai 2010, precum şi costul lunar minim necesar pentru susţinerea activităţii curente.
În plus, a mai reţinut instanţa fondului veniturile din publicitate obţinute de societate au scăzut cu peste 40%, iar prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din data de 22 iunie 2010, pârâta a dispus indisponibilizarea echipamentelor şi a dotărilor tehnice de care dispunea postul R.T, în valoare totală de 15.953.830 lei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs A.N.A.F. – D.G.A.M.C., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
- instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii în ceea ce priveşte analizarea condiţiei cazului bine justificat [art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004], în sensul că a luat în considerare motive de nelegalitate ce fac obiectul acţiunii de fond privind anularea actului administrativ şi care exced cererii de suspendare.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, motivele de nelegalitate a actelor administrative trebuie să apară cu evidenţă şi să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative, nefiind necesară analizarea pe fond a legalităţii actelor. Concluzia la care a ajuns instanţa de fond este eronată, întrucât prin actele administrative a căror suspendare s-a cerut, în mod corect, organele fiscale au apreciat că, în speţă, au fost îndeplinite condiţiile legale pentru ca intimata-reclamantă să fie obligată la plata sumei de 13.802.493 lei reprezentând impozit pe veniturile din salarii, C.A.S., contribuţia angajatorului la fondul pentru accidente de muncă, contribuţia de asigurări pentru şomaj, C.A.S.S., contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii, fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap, fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, impozitul pe alte venituri, impozitul de dividende, impozitul pe veniturile persoanelor juridice nerezidente, impozit pe profit, impozit minim şi TVA, toate obligaţiile fiscale fiind stabilite după o riguroasă analiză a situaţiei de fapt raportat la dispoziţiile legale aplicabile pentru perioada în discuţie.
Instanţa de fond nu a luat în considerare susţinerile formulate de A.N.A.F. prin întâmpinare, care au arătat că, în mod corect, organele fiscale au reîncadrat veniturile obţinute de salariaţii SC R.M. SA din cesiunea drepturilor de autor ca fiind venituri de natură salarială, în raport de dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 8/1996 şi art. 46 pct. 24 şi 25 şi art. 55 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
- hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a legii şi în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, deoarece reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui prejudiciu material viitor şi previzibil pe care l-ar putea suferi dacă nu se suspendă executarea actului administrativ atacat şi care să justifice suspendarea executării actului atacat, suspendarea fiind situaţia de excepţie.
Susţinerea instanţei de recurs privind faptul că executarea sumei înscrise în actele administrative atacate i-ar produce importante prejudicii nu este probată şi nu poate fi primită întrucât menţionarea creanţei contestate şi a valorii ei nu duc de facto la constatarea că există o pagubă iminentă.
Instanţa de fond a argumentat faptul că prin executarea sumelor în discuţie, s-ar ajunge în mod inevitabil la un dezechilibru major în activitatea economică prezentă şi viitoare a societăţii reclamante, în condiţiile actuale de criză economică majoră.
Aceste susţineri nu pot fi primite în condiţiile în care debitul în speţă reprezintă doar 10% din cifra de afaceri a societăţii, iar criza economică afectează toate societăţile comerciale, inclusiv instituţiile statului şi bugetul general consolidat.
Recurenta şi-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat, având în vedere motivele de nelegalitate a actului administrativ invocate de reclamantă şi care, fără a fi tranşate în cadrul cererii de suspendare, creează – cel puţin la prima vedere – o îndoială puternică asupra legalităţii respectivului act.
Astfel, în speţă, stabilirea unor datorii fiscale de către organul administrativ-fiscal depinde de calificarea juridică a unor activităţi şi prestaţii contractate de reclamantă cu persoane fizice şi persoane fizice autorizate, în baza unor contracte de cesiune de drepturi de autor şi de prestări servicii.
Astfel, datorită complexităţii acestor raporturi juridice şi existenţei a numeroase elemente comune cu activităţile protejate prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor, în mod corect a constatat instanţa de fond că se creează, cel puţin la prima vedere, o puternică îndoială asupra legalităţii actului administrativ-fiscal.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, această condiţie a fost în mod corect reţinută de instanţa de fond, ea rezultând din cuantumul deosebit de ridicat al sumei stabilită ca obligaţie fiscală, în măsură să blocheze activitatea societăţii, în condiţiile în care prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii din 22 iunie 2010 organele fiscale au dispus şi indisponibilizarea echipamentelor şi a dotărilor tehnice ale societăţii.
În mod corect a fost reţinută şi împrejurarea că organele administrativ-fiscale nu s-au pronunţat asupra contestaţiei reclamantei, iar în prezent soluţionarea contestaţiei a fost suspendată prin Decizia nr. 248/2010 a A.N.A.F. – D.G.S.C. până la soluţionarea sesizării penale formulate de organele fiscale către Parchet, astfel că se impune suspendarea executării actului administrativ-fiscal până la pronunţarea în fond a unei soluţii în privinţa acţiunii în anulare a actului administrativ-fiscal, asigurându-se astfel accesul la justiţie al reclamantei.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, iar recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. împotriva sentinţei civile nr. 3208 din 18 august 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5145/2010. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 5240/2010. Contencios → |
|---|
