ICCJ. Decizia nr. 5448/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5448/2010
Dosar nr. 5126/2/2008
Şedinţa de la 7 decembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C.C.G. SA, anularea sentinţei arbitrale nr. 253/2007 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii formulate împotriva companiei, ca netemeinică şi nelegală.
În motivarea acţiunii în anulare, reclamanta a arătat că, în luna noiembrie 2005 SC C.C.G. SA a formulat acţiune arbitrală împotriva companiei, în temeiul dispoziţiilor contractului de execuţie lucrări din 04 iulie 2002 (încheiat cu fosta Administraţie Naţională a Drumurilor) solicitând:
- rezilierea contractului de execuţie lucrări nr. 1930 din 04 iulie 2002;
- obligarea la plata sumei de 1.123.153,75 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere datorate pentru neachitarea la timp a facturilor emise în baza contractului din 04 iulie 2002, facturi aferente executării lucrărilor în perioada septembrie-noiembrie 2002, iulie-octombrie 2003;
- obligarea la plata sumei de 137.523,72 RON, cu titlu de daune interese constând în prejudiciul efectiv şi beneficiul nerealizat, ca urmare a neexecutării parţiale a contractului din 04 iulie 2002;
- obligarea la încheierea procesului-verbal de recepţie finală;
- obligarea la restituirea restului de 30% din valoarea garanţiei de bună execuţie în cuantum de 105.000 RON, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanta a mai arătat că, prin sentinţa arbitrală nr. 253 din 27 noiembrie 2007, Tribunalul arbitral a admis în parte pretenţiile reclamantei, dispunând obligarea companiei la achitarea sumelor solicitate prin acţiunea arbitrală, coroborate cu cele constatate prin expertiza contabilă efectuată în cauză, obligarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA la încheierea procesului-verbal de recepţie finală, la restituirea restului de 30% din valoarea garanţiei de bună execuţie, respingerea capătului de cerere privind rezilierea contractului din 04 iulie 2002 şi obligarea la plata cheltuielilor arbitrale în cuantum de 44.123,11 RON, reprezentând onorariu de avocat şi taxe arbitrale.
Cu privire la capătul de cerere privind rezilierea contractul din 04 iulie 2002, s-a precizat că a fost respins de către tribunalul arbitral ca fiind lipsit de interes, astfel că acest capăt de cerere nu face obiectul acţiunii în anulare.
Reclamanta a mai susţinut că raţionamentul Tribunalului arbitral trebuia să fie în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale imperative aplicabile în materie, care fac referire la produsul finit, respectiv lucrarea ce trebuia executată şi nu la terminarea unor operaţiuni care preced sau care fac parte din activitatea de construcţie propriu-zisă.
Reclamanta a solicitat admiterea acţiunii în anulare, desfiinţarea sentinţei arbitrale nr. 253/2007 şi respingerea cererii SC C.C.G. SA, ca netemeinică şi nelegală.
Prin întâmpinarea formulată la data de 18 iunie 2009, pârâta SC C.C.G. SA a solicitat:
(I) să se constate necompetenţa funcţională a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti în raport de natura comercială a cauzei, şi, pe cale de consecinţă, să se dispună înaintarea cauzei la Preşedintele instanţei de judecată în vederea repartizării acesteia către un complet legal constituit din cadrul secţiei comerciale;
(II) respingerea acţiunii în anulare, în principal ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Sub aspectul necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta a susţinut că atât cererea arbitrală soluţionată prin sentinţa nr. 253/2007, cât şi acţiunea în anularea hotărârii arbitrale formulate de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România sunt litigii comerciale, împrejurare faţă de care competenţa de soluţionare a acţiunii în anulare aparţine secţiei comerciale a Curţii de Apel Bucureşti.
În raport de natură comercială a contractului de execuţie de lucrări încheiat între părţi, precum şi a calităţii de comercianţi a acestora, pârâta a menţionat că litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 416/2005 este unul comercial, iar, în lipsa convenţiei arbitrale, instanţa competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă, ar fi fost Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 365 alin. (1) C. proc. civ., s-a solicitat să se constate că acţiunea în anularea sentinţei arbitrale nr. 253/2007 este de competenţa instanţei imediat superioare celei prevăzute de art. 342 C. proc. civ., respectiv Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
Relativ la inadmisibilitatea acţiunii în anulare formulată de reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţioanle din România, pârâta a învederat instanţei că niciuna dintre criticile dezvoltate în cuprinsul acţiunii în anulare nu se încadrează în motivele limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ., ci vizează soluţia pronunţată de Tribunalul arbitral pe fondul cauzei, că desfiinţarea unei sentinţe arbitrale poate fi dispusă numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de art. 364 C. proc. civ., depăşirea acestor limite fiind sancţionată cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
În concluzie, pentru argumentele expuse, pârâta a considerat că soluţia instanţei arbitrale este în concordanţă atât cu dispoziţiile legale în vigoare, cât şi cu prevederile contractuale şi a solicitat, ulterior constatării necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, să se dispună respingerea acţiunii în anulare, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
În şedinţa publică din data de 18 iunie 2009, Curtea a pus în discuţia părţilor şi a dispus citarea în cauză, în calitate de pârâtă, a SC I. SA, având în vedere calitatea acesteia de parte în litigiul soluţionat prin sentinţa arbitrală nr. 253 din 27 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional.
Prin sentinţa civilă nr. 650 din 04 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, a respins acţiunea în anulare formulată de reclamantă şi a respins cererea privind cheltuielile de judecată, formulată de pârâta SC C.C.G. SA.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa a apreciat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că litigiul soluţionat de Tribunalul arbitral prin sentinţa arbitrală nr. 253/2007, este unul de contencios administrativ, întrucât derivă din executarea unui contract administrativ, respectiv contractul de execuţie lucrări din 04 iulie 2002, având ca obiect proiectarea, executarea şi finalizarea lucrării „Reabilitarea primară DN1 D Km 0+000 – Km 42+330, Albeşti-Urziceni”, încheiat între părţi urmare a unei proceduri de achiziţie publică derulată de Administraţia Naţională a Drumurilor, în prezent Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.
Instanţa a apreciat că, în aceste condiţii, competenţa de a soluţiona acţiunea în anularea sentinţei arbitrale revine instanţei imediat superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 365 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât toate criticile formulate de reclamantă vizează neluarea în considerare de către Tribunalul arbitral a unor dispoziţii legale imperative, respectiv dispoziţiile privitoare la prescripţia extinctivă, dispoziţiile în materie de construcţii cuprinse în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, precum şi prevederile legale aplicabile în materie de achiziţii publice.
Prin urmare, instanţa a reţinut că acţiunea în anulare este admisibilă, întrucât se încadrează în dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri, ori dispoziţii imperative ale legii.
S-a mai reţinut de către instanţă că în mod corect Tribunalul arbitral a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind obligarea la plata penalităţilor de întârziere, având în vedere că termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a fost întrerupt, potrivit art. 16 lit. a) din acest act normativ, prin recunoaşterea şi executarea obligaţiei de plată a contravalorii facturilor emise.
Cu privire la obligarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România la plata sumei de 137.523,72 RON, reprezentând daune interese, instanţa a reţinut că aceasta s-a întemeiat atât pe dispoziţiile art. 24.1 din contractul încheiat între părţi, cât şi pe dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale potrivit cărora, este admisibil cumulul daunelor interese cu penalităţile de întârziere pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligaţiilor contractuale sau îndeplinirea cu întârziere a acestora.
Instanţa a apreciat că respingerea cererii de reziliere a contractului de către Tribunalul arbitral, ca fiind lipsită de interes, nu are nicio relevanţă în privinţa obligaţiei de plată a daunelor interese, al căror scop este reprezentat de acoperirea prejudiciului efectiv şi a beneficiului nerealizat suferit de creditor.
S-a mai reţinut de către instanţă că este neîntemeiată critica ce vizează dispoziţia Tribunalului arbitral de obligare a Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România la încheierea procesului-verbal de recepţie finală, fiind nereală afirmaţia reclamantei, în sensul că au fost luate în considerare doar dispoziţiile contractuale şi nu prevederile legale aplicabile.
Instanţa a apreciat că în mod corect tribunalul arbitral a dispus obligarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România. la restituirea sumei de 105.000 RON, reprezentând restul garanţiei de bună execuţie de 30%, întrucât restituirea acesteia trebuia efectuată la expirarea perioadei de garanţie a lucrărilor executate, care este de 24 de luni de la data încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, potrivit art. 11.2 şi art. 17.1 din contract.
A fost respinsă cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată, având în vedere lipsa documentelor justificative privind executarea obligaţiei de plată a sumei de 35,780.68 RON înscrisă pe ordinul de plată din 06 februarie 2009, întrucât acest înscris nu purta viza unităţii bancare prin intermediul căreia s-a susţinut că plata a fost efectuată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, cât şi pârâta SC C.C.G. SA.
În motivarea recursului său întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. SC C.C.G. SA a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea recurentei-pârâte privind cheltuielile de judecată efectuate cu soluţionarea cauzei ce a format obiectul Dosarului nr. 5126/2/2008 motivând că „ordinul de plată din 06 februarie 2009 nu poartă viza unităţii bancare prin intermediul căruia se susţine ă plata a fost efectuată”.
Consideră recurenta-pârâtă că este irelevantă absenţa vizei unităţii bancare pe ordinul de plată din 06 februarie 2009, în condiţiile în care, pe de o parte, ordinul de plată conţine menţiuni cu privire la faptul că a fost făcută recepţionarea ordinului de plată cât şi acceptarea acestuia de către unitatea bancară. Pe de altă parte menţiunile respective sunt însoţite de precizarea că ordinul de plată a fost generat de sistemul bancar electronic.
De asemenea, a arătat recurenta că plata facturii reprezentând contravaloarea serviciilor de asistenţă juridică era un element esenţial ce ar fi trebuit să fie analizat de instanţă.
A precizat recurenta că acţiunea în anularea sentinţei arbitrale nr. 253/2007 pronunţată de Tribunalul arbitral în Dosarul nr. 416/2005, formulată de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a fost respinsă ca neîntemeiată de către Curtea de Apel Bucureşti şi potrivit art. 274 C. proc. civ., Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a căzut în pretenţii.
În motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA a arătat, în esenţă, următoarele:
- Instanţa de fond în mod greşit şi lipsit de temei legal a obligat recurenta-reclamantă la achitarea penalităţilor de întârziere întrucât în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii termenelor de prescripţie.
- Cu privire la obligarea recurentei la achitarea sumei de 137.523,72 RON cu titlu de daune interese constând în prejudiciul efectiv şi beneficiul nerealizat, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că cererea de reziliere nu are nici o relevanţă în privinţa obligaţiei de plată a daunelor interese.
- Cu privire la obligarea companiei la încheierea procesului verbal de recepţie finală, se arată că Legea nr. 10/1995 – privind calitatea în construcţii, face referire la produsul finit, respectiv lucrarea ce trebuia executată şi nu la terminarea unor operaţiuni care preced şi/sau fac parte din activitatea de construcţie propriu-zisă.
În esenţă, instanţa de fond a luat în considerare doar dispoziţiile contractuale fără a se ţine cont de prevederile legale în materie.
- Cu privire la obligarea recurentei la restituirea restului de 30% din valoarea garanţiei de bună execuţie în cuantum de 105.000 RON se arată că 83% nu înseamnă lucrare integral executată, raţionamentul legiuitorului a fost să ia în considerare lucrarea efectiv executată.
Analizând cererile de recurs, motivele formulate, precum şi normele legale incidente şi prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:
Având în vedere dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte poate să examineze cauza sub toate aspectele.
În acest fel, Înalta Curte constată că instanţa de fond a soluţionat cauza cu soluţionarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în anulare, excepţie ce urmează a fi analizată cu prioritate în prezenta cerere de recurs.
Potrivit art. 364 C. proc. civ.:
„Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b) Tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;
c) Tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533;
f) Tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri;
h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire;
i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.”
Aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei nr. 5 din 25 iunie 2001 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, acţiunea în anulare constituie calea unică de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale. Natura juridică a acestei căi de atac este determinată de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale.
Acţiunea în anulare constituie o cale de atac având caracteristici asemănătoare recursului, dar cu unele particularităţi ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia.
Şi din interpretarea dispoziţiilor art. 367-368, 370-3703 C. proc. civ. rezultă aceeaşi concluzie în sensul că pe calea acţiunii în anulare nu se poate ajunge la judecarea din nou a litigiului care a fost soluţionat de Tribunalul arbitral.
Din dispoziţiile art. 365 alin. (1) cu referire la art. 342 C. proc. civ., de asemenea reiese că în accepţiunea legiuitorului, soluţionarea litigiului la Tribunalul arbitral constituie o judecată în fond, iar acţiunea în anulare – nu poate determina o reexaminare cu caracter devolutiv.
Având în vedere cele precizate mai sus, se constată că instanţa de fond a dat o soluţionare greşită excepţiei inadmisibilităţii.
Înalta Curte reţine că doar motivul invocat de reclamantă în acţiunea în anulare privind prescripţia dreptului la acţiune în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere – se încadrează în ipoteza prevederilor art. 364 alin. (1) lit. i).
Celelalte dispoziţii invocate în materie de construcţii cuprinse în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii şi prevederile legale aplicabile în materie de achiziţii publice – nu se încadrează la lit. i) – cum greşit a apreciat instanţa fondului.
Instanţa de fond nu a precizat care anume dispoziţii din cele două legi sunt imperative, ci a prezentat în general Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii şi prevederile legale aplicabile în materie de achiziţii publice. Fiecare dintre aceste acte normative reglementează relaţii sociale specifice fiecărui domeniu cu caracter obligatoriu a căror respectare este asigurată în cele din urmă prin forţa coercitivă a statului.
O normă imperativă este considerată a fi norma onerativă şi/sau prohibitivă (de exemplu art. 1312 C. civ., art. 1513 C. civ.)
În speţă, Tribunalul arbitral a pronunţat hotărârea analizând contractul încheiat între părţi ca situaţie juridică voluntară nefiind precizată vreo normă imperativă din cele două legi – în sensul menţionat mai sus. Sunt imperative normele de la care nu este permisă derogarea.
Această analiză duce la aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în consecinţă, admiterea recursului modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul că se va admite excepţia inadmisibilităţii.
Se va respinge acţiunea ca neîntemeiată în ceea ce priveşte capătul de cerere de obligare a pârâtei SC C.C.G. SA Bucureşti la plata sumei de 1.123.153,75 RON, reprezentând contravaloarea penalităţii de întârziere.
Excepţia prescripţiei, a fost corect soluţionată de instanţa de fond.
Potrivit art. 17 din Decretul-Lege nr. 167/1958, întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
Recunoaşterea şi plata debitului principal se răsfrânge şi asupra penalităţilor.
În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere, se va respinge în rest acţiunea ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte recursul SC C.C.G. SA Bucureşti, acesta este întemeiat. Prin documentele depuse la instanţa de fond, pârâta a făcut dovada cheltuielilor judiciare – onorariu avocat, din factura prezentată rezultă plata serviciilor de asistenţă juridică şi reprezentare care se coroborează cu ordinul de plată din 06 februarie 2009.
Va fi obligată reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA la cheltuieli de judecată către pârâta SC C.C.G. SA Bucureşti în cuantum de 18.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Va fi obligată recurenta-reclamantă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA la cheltuieli de judecată pentru recurs în cuantum de 11.000 RON către recurenta-pârâtă SC C.C.G. SA Bucureşti cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA şi SC C.C.G. SA Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 650 din 04 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că admite excepţia inadmisibilităţii.
Respinge acţiunea ca neîntemeiată, în ceea ce priveşte capătul de cerere de obligare a pârâtei SC C.C.G. SA Bucureşti la plata sumei de 1.123.153,75 RON, reprezentând contravaloare penalităţi de întârziere.
Respinge în rest acţiunea ca inadmisibilă.
Obligă reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA la cheltuieli de judecată către pârâta SC C.C.G. SA Bucureşti, în cuantum de 18.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Obligă recurenta-reclamantă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA la cheltuieli de judecată pentru recurs, în cuantum de 11.000 RON către recurenta-pârâtă SC C.C.G. SA Bucureşti, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5441/2010. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 5449/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
