ICCJ. Decizia nr. 607/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 607/2010
Dosar nr.5396/121/2008
Şedinţa publică din 5 februarie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin Sentinţa nr. 106 din 12 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi a fost respinsă acţiunea reclamantei M.E. ca nefondată, formulată în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Direcţia Generală Anticorupţie, privind anularea fişei de evaluare pentru perioada 1 decembrie 2006 - 1 august 2007, acordarea calificativului foarte bine şi obligarea pârâtelor la plata sumelor reprezentând salariul pentru funcţia de şef birou, actualizate la data plăţii pentru perioada 24 octombrie 2006 - 1 august 2007.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii introductive a reţinut că reclamanta a fost evaluată profesional pentru perioada 1 decembrie 2006 - 8 ianuarie 2007 ca şef de birou la Biroul Anticorupţie pentru judeţul Galaţi, iar calificativul propus iniţial de şeful serviciului a fost „foarte bine”, iar apoi a fost modificat de directorul general adjunct, care a stabilit în calitate de şef direct calificativul general de „bun”.
Împotriva acestui calificativ atribuit, reclamanta a formulat contestaţie, criticând şi aprecierea reţinută în calitate de şef de Birou Anticorupţie.
Instanţa de fond analizând actele şi lucrările dosarului a constatat că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei vătămări într-un drept proteguit de lege, astfel încât a considerat acţiunea formulată ca neîntemeiată.
A reţinut că în privinţa calificativului acordat nu se poate substitui organelor de specialitate în aprecierea respectivă, întrucât posibilitatea de interpretare a limitelor de apreciere din partea autorităţii pârâte privind activitatea reclamantei se reduce numai la analizarea dispoziţiilor legale care reglementează procedura evaluării, nu la calificativele acordate pentru diferite subcriterii, care presupun în primul rând cunoştinţe tehnice de strictă specialitate.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că autoritatea judecătorească nu se poate substitui comisiei de evaluare, făcând aprecieri proprii în privinţa îndeplinirii unor criterii specifice, de strictă specialitate, constatând faptul că în cauza dedusă judecăţii a fost respectată procedura de evaluare a reclamantei, conform Ordinului nr. 300/2004 al M.I.R.A. şi a dispoziţiei Directorului Direcţiei Management Resurse Umane din cadrul M.I.R.A. (în prezent M.A.I.).
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Prin motivele de recurs formulate recurenta a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit obiectul acţiunii deduse judecăţii, schimbând înţelesul acesteia, precum şi faptul că instanţa a refuzat nejustificat să soluţioneze acţiunea cu care a fost sesizată.
De asemenea, recurenta a arătat că instanţa nu s-a pronunţat pe capătul doi din cererea introductivă, respectiv pe cererea de acordare a drepturilor băneşti corespunzătoare îndeplinirii funcţiei de şef birou la biroul Anticorupţie al Judeţului Galaţi, deşi a făcut dovada existenţei dreptului pe care îl invocă, întrucât s-a dovedit, lucru necontestat de altfel de pârâţi, că a ocupat funcţia respectivă şi nu a fost remunerată conform funcţiei încredinţate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat în temeiul dispoziţiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că sunt întemeiate criticile formulate de reclamantă, întrucât în cauză s-a făcut dovada existenţei unei vătămări într-un drept proteguit de lege, în sensul prevederilor art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenţie se apără drepturi concrete şi efective, iar orice ingerinţă în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menţinerii unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă (cauza Sporrong şi Lonnroth; cauza Străin şi alţii împotriva României).
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că instanţa de fond nu s-a preocupat în a analiza criticile reclamantei şi de a răspunde întemeiat cu privire la acestea, ci a abordat soluţia dintr-o manieră generală, fără verificarea condiţiilor stabilite de lege cu privire la evaluarea efectuată.
Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, or în cauza de faţă activitatea de evaluare a poliţiştilor este reglementată prin dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, Ordinul nr. 300/2004 privind activitatea de management resurse umane în unităţile M.I.R.A. şi Dispoziţia Directorului Direcţiei Management Resurse Umane nr. II/960/2004 privind procedurile şi formularele utilizate în activitatea de management resurse umane în unităţile M.A.I., modificată şi completată, dispoziţii care prevăd expres în ce condiţii, modalitatea şi criteriile avute în vedere la evaluarea activităţii.
Înalta Curte reţine că, indiscutabil, ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300/2004, face parte din categoria actelor normative care, potrivit art. 27 alin. (3) din HG nr. 555/2001, în vigoare la data emiterii ordinului, nu sunt supuse regimului general de publicare în M. Of. al României, Partea I.
Înalta Curte reţine că întotdeauna instanţa de contencios administrativ poate şi trebuie să efectueze un control efectiv al actului ce se solicită a fi anulat, ori în cauza de faţă instanţa de fond s-a mărginit în a analiza posibilitatea de a interveni în evaluarea efectuată, şi apreciind că nu poate interveni a respins acţiunea, fără a analiza dacă rezultatul evaluării corespunde criteriilor stabilite de lege pentru evaluare, precum şi dacă îndeplinirea sarcinilor de şef serviciu, fără a fi remunerată conform funcţiei îndeplinite, nu reprezintă o discriminare ori o încălcare a dreptului constituţional al egalităţii în faţa legii, întrucât conform principiilor generale în materia muncii la muncă egală trebuie acordată aceeaşi indemnizaţie.
În cauza de faţă, Înalta Curte a constatat că reclamanta a fost numită în funcţia de conducere arătată, prin dispoziţie de zi, fără a beneficia şi de salarizarea corespunzătoare funcţiei îndeplinite, invocându-se faptul că nu a fost numită conform legii, în condiţiile în care neocuparea funcţiei în mod legal nu îi poate fi imputată reclamantei.
Or, instanţa de fond trebuie să analizeze în ce măsură activitatea depusă în fruntea serviciului a condus la acordarea calificativului menţinut în urma contestaţiei efectuate de reclamantă, respectiv dacă este justificat.
Înalta Curte a constatat că OG nr. 137/2000 reprezintă transpunerea în plan naţional a Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane şi a Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă şi a constatat că prin Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor se recunoaşte importanţa combaterii discriminărilor sub toate formele sale.
Astfel, în preambulul directivelor menţionate, Consiliul Uniunii Europene a arătat că locul de muncă şi funcţia constituie elemente esenţiale care creează premisele garantării egalităţii şanselor şi contribuie într-o mare măsură la deplina participare a cetăţenilor la viaţa economică, culturală şi socială, precum şi la dezvoltarea socială.
Văzând şi art. 4 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE Înalta Curte a constatat că fără a se aduce o atingere principiului egalităţii, care reprezintă absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte, bazată pe criteriile prevăzute de lege, statele membre pot să prevadă un tratament diferenţiat bazat pe o caracteristică legată de unul din motivele menţionate la art. 1 şi fără a constitui o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activităţi profesionale sau condiţiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerinţă profesională esenţială şi determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerinţa să fie proporţională.
Pentru aceste considerente, văzând că sunt motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., pentru completarea probatoriului administrat şi pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de M.E. împotriva Sentinţei nr. 106 din 12 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 609/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 604/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
