ICCJ. Decizia nr. 698/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 698/2010
Dosar nr. 426/32/200.
Şedinţa publică din 10 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii A.D., B.C., B.E.L., C.V., au chemat în judecată pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicitând suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât.
În motivarea cererii, întemeiată în drept pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii au arătat că prin acest ordin a fost suspendată aplicarea Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009, motivat de faptul că prin adresa nr. 293378/2009 Ministerul Finanţelor Publice a comunicat suspendarea plăţii sportului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică întrucât această plată ar intra sub incidenţa OUG nr. 71/2009 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale ale personalului din sectorul bugetar, drepturi devenite executorii până la 31 decembrie 2009.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes a acţiunii întrucât ordinul a fost deja suspendat de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 6185/2/2009 şi fiind vorba despre un act administrativ unilateral cu caracter normativ, odată pronunţată suspendarea acestuia lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii faţă de neîndeplinirea cumulativă acelor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 128/2009 din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile lipsei de obiect şi de interes, invocate de pârât şi admiţând cererea formulată de reclamanţi, a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut ca fiind neîntemeiată atât excepţia lipsei de interes, cât şi cea a lipsei de obiect, în condiţiile în care reclamanţilor nu le-a fost plătit acest spor după suspendarea executării ordinului de către instanţa menţionată de pârât în întâmpinare, astfel că nu se poate considera că aceştia nu mai au interes pentru a solicita suspendarea executării actului administrativ iar faptul că prin sentinţa civilă nr. 2864 din 07 iulie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus suspendarea executării ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, este irelevant atâta timp cât această sentinţă le este opozabilă reclamanţilor din respectivul dosar, iar nu şi reclamanţilor din prezenta cauză.
Instanţa de fond a mai apreciat că cererea de suspendare a executării este întemeiată, fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 14 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora pentru suspendarea executării unui act administrativ unilateral se cer îndeplinite cumulativ două condiţii şi anume: existenţa cazului bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
In motivarea recursului se invocă excepţia necompetenţei teritoriale, recurentul arătând că potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 "reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale". Se susţine astfel că, prin aplicarea raţionamentului juridic per a contrario rezultă că atunci cât reclamanţii optează pentru instanţa de la domiciliul lor, astfel cum este cazul în speţă, excepţia necompetenţei teritoriale poate fi invocată. Recurentul solicită astfel, ca în temeiul art. 5 C. proc. civ., să se admită excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Bacău şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.
Se reiterează apoi excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, având în vedere că prin mai multe hotărâri pronunţate în cauze cu acelaşi obiect Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus deja suspendarea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Se mai arată că ordinul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ şi nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunţată, lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa.
Recurentul apreciază că instanţa de fond a dispus în mod nelegal suspendarea executării actului administrativ atacat, depăşind astfel atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraţilor, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Instanţa de fond a considerat că prima condiţie, cea a cazului bine justificat este îndeplinită prin existenţa unei îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea actelor atacate raportat la prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care „drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
Referitor la acest aspect, recurentul consideră că instanţa s-a aflat în eroare, deoarece prin Ordinul Procurorului General nr. 1472 din 2 iulie 2009 nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plăţii acestora, mai precis o amânare a plăţii drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condiţiile şi termenele stabilite de OUG nr. 71/2009.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Analizând cu prioritate, în considerarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., excepţia de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Bacău, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente.
Dincolo de depăşirea stadiului procedural în care recurentul-pârât putea invoca această excepţie, (dat fiind caracterul relativ al competenţei teritoriale, această excepţie nu putea fi invocată decât până la prima zi de înfăţişare, în faţa primei instanţe) argumentele invocate în susţinerea acestei excepţii sunt vădit nefondate, având în vedere faptul că din chiar textul legal invocat de recurent în susţinerea acestei excepţii, rezultă cu evidenţă caracterul alternativ al competenţei teritoriale în materia litigiilor de contencios administrativ, reclamantul având posibilitatea de a alege să investească cu soluţionarea cererii sale, fie instanţa de la domiciliul său (cum este cazul în speţă), fie instanţa de la sediul pârâtului. Atât din redactarea textului art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cât şi în virtutea dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ., rezultă că atunci când într-o cauză există mai multe instanţe deopotrivă competente, respectiv atunci când este vorba de o competenţă teritorială alternativă, alegerea instanţei o are reclamantul - astfel cum s-a întâmplat de altfel, şi în cauza de faţă.
Este de reţinut, de asemenea, că norma înscrisă în art. 5 C. proc. civ. are valoarea unei norme de drept comun în materia competenţei teritoriale, toate celelalte forme ale competenţei teritoriale (întrucât aşa cum se ştie, competenţa teritorială alternativă prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nu este singulară, prin intermediul dispoziţiilor art. 10 şi art. 11 C. proc. civ., de exemplu, legiuitorul instituind o serie de situaţii în care reclamantul poate alege o altă instanţă în locul celei de la domiciliul pârâtului) constituind de fapt derogări de la dreptul comun.
Astfel fiind, în oricare din situaţiile în care ne aflăm în prezenţa unei competenţe teritoriale alternative, reclamantului care - aşa cum s-a întâmplat şi în cauza de faţă - a ales să investească cu soluţionarea cererii sale o altă instanţă stabilită de lege ca fiind deopotrivă competentă cu cea de la sediul pârâtului, nu îi mai pot fi opuse dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., care aşa cum am arătat, ca norme de drept comun, vor face loc normelor derogatorii.
Înalta Curte constată apoi că instanţa de fond în mod corect a respins excepţiile lipsei de interes şi de obiect invocată de recurentul-pârât.
Chiar dacă ordinul în discuţie a fost suspendat în alte cauze, această situaţie nu poate conduce la ideea că reclamanţii nu mai au interes, având în vedere faptul că aceştia nu au avut nicio calitate în pricinile respective.
Or, activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes legitim încălcat.
Literatura de specialitate şi practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acţiunii ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut şi actual.
Or, chiar dacă actul administrativ a fost suspendat în alte cauze, această situaţie nu poate conduce la ideea că reclamanţii nu mai au interes, având în vedere faptul că aceştia nu au avut nicio calitate în pricinile respective.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă tară a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediată şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, rară a se analiza, pe fond conţinutul actului administrativ.
In cauza de faţă, instanţa de fond a legat, în mod corect, existenţa cazului bine justificat de susţinerile reclamanţilor referitoare la netemeinicia şi nelegalitatea considerentelor de fapt şi de drept, care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009, iar faptul că în conţinutul actului administrativ atacat nu se face nici o referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reuşeşte să creeze o aparenţă de nelegalitate asupra actului administrativ.
Aşadar, nu se poate susţine că nu există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ atacat, atât timp cât prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Instanţa de fond a considerat că neplata sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică determină o pagubă concretă în patrimoniul reclamanţilor, constând în diminuarea indemnizaţiilor acestora în mod considerabil.
Aspectul că, în faţa primei instanţe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2008 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalităţii actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conţinutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia.
A două condiţie impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ.
Pe de altă parte, prezumţia de legalitate a unui act administrativ este dată şi de modul în care autoritatea publică emitentă înţelege să îşi desfăşoare activitatea de administraţie în regim de putere publică, potrivit competenţei legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise şi care trebuie să denote stabilitate şi continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale.
Iminenţa pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activităţii sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, această condiţie este îndeplinită în cauză, având în vedere că o consecinţă imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanţi de mijloacele financiare suficiente existenţei, iar afirmaţiile pârâtei în sensul că reclamanţii cunoşteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizaţie are caracter temporar nu a fost dovedită prin nici o probă administrată în cauză.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
In consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 128/2009 din 29 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 696/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 699/2010. Contencios → |
|---|
