ICCJ. Decizia nr. 835/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 835/2010
Dosar nr.251/59/2009
Şedinţa publică din 16 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara la data de 27 februarie 2009, reclamanta SC „V.E.R.” SRL Jimbolia a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Biroul Vamal Jimbolia, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara, Autoritatea Naţională a Vămilor Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, admiterea acţiunii, anularea Deciziei privind soluţionarea contestaţiei nr. 300 din 11 septembrie 2008 emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi, în consecinţă, anularea parţială a Deciziilor pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 21, 22 şi 23 din 14 iulie 2008, împreună cu Procesele-verbale nr. 2009, 2010 şi 2011 din 14 iulie 2008, toate emise de către Biroul Vamal Jimbolia, în ceea ce priveşte obligaţiile accesorii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a considerat că actele atacate au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 78 C. vam. comunitar şi art. 100 din Legea nr. 86/2006, lipseşte orice culpă în stabilirea obligaţiilor suplimentare de plată, faptul generator de TVA nu este un impact.
2. Soluţia instanţei de fond.
Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 238 din 6 iulie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC „V.E.R.” SRL, a anulat Decizia privind soluţionarea Contestaţiei nr. 300 din 11 septembrie 2008 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, precum şi Deciziile pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 21, 22 şi 23 din 14 iulie 2008 şi Procesele-verbale nr. 2009, nr. 2010 şi 2011 din 14 iulie 2008 emise de Biroul Vamal Jimbolia cu privire la suma de 786.533 RON reprezentând majorări de întârziere la plata taxei pe valoarea adăugată şi a dispus obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a sumei de 786.533 RON, precum şi la plata sumei de 7.550,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în perioada 1998 - 31 decembrie 2006, reclamanta SC „V.E.R.” SRL a introdus în România echipamente în regim de admitere temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor de import şi în regim de admitere temporară cu exonerare parţială de la partenerul social, V.E.C. GmbH, echipamente ce au rămas în România în baza unor contracte de procesare încheiate între societate şi V.E.C. GmbH, conform prevederilor contractuale, echipamentele fiind puse la dispoziţia societăţii reclamante cu titlu gratuit în vederea utilizării în procesul de producţie.
Cu privire la controlul efectuat de organele vamale, s-a considerat că dreptul autorităţii vamale de a efectua controlul ulterior, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, nu este supus condiţiei existenţei unor informaţii incomplete sau incorecte, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, iar impunerea majorărilor nu este condiţionată de existenţa culpei debitorului.
Cât priveşte fondul litigiului, instanţa a constatat că reclamanta nu contestă obligaţia principală, respectiv aceea de plată a taxei pe valoarea adăugată, ci numai impunerea de către organele vamale a majorărilor de întârziere la plata acestei datorii fiscale şi a contestat competenţa organelor vamale de a stabili obligaţia fiscală respectivă, în condiţiile în care operaţiunea în litigiu nu este de import.
Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că potrivit adresei din 19 decembrie 2006 emisă de către Direcţia de Tehnici de Vămuire şi Tarif Vamal din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor către Direcţiile Regionale Vamale, în cazul mărfurilor comunitare aflate în regimuri vamale suspensive, iniţiate înainte de aderare şi care se încheie după aderare, astfel cum este şi cazul reclamantei în prezenta cauză, la punerea în liberă circulaţie a acestor mărfuri în situaţia în care declarantul este înregistrat în scopuri de TVA conform art. 153 din Cod Fiscal, declarantul evidenţiază TVA în declaraţia vamală fără să o plătească efectiv la autoritatea vamală (pct. 1 lit. e) din adresă), această interpretare dată textelor legale de către autoritatea centrală vamală specializată în astfel de operaţiuni (respectiv de Direcţia Tehnici de Vămuire şi Tarif Vamal din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor) ce are caracter oficial şi nu a fost contestată de autorităţile pârâte, confirmându-se astfel opinia reclamantei în sensul că nu are obligaţia de a plăti taxa pe valoarea adăugată la autoritatea vamală.
Instanţa de fond a subliniat că starea de fapt a fost interpretată diferit de două autorităţi vamale, ceea ce contravine principiului certitudinii impunerii prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. c) din Cod fiscal dar şi art. 12 din acelaşi cod, articol ce consacră principiul bunei-credinţe care guvernează relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs D.G.F.P. Timiş - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea M.F.R. şi în nume propriu şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara.
I. În recursul declarat de D.G.F.P. Timiş se invocă:
- excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte anularea debitului principal cuprins în Deciziile privind regularizarea situaţiei nr. 21, 22 şi 23 din 14 iulie 2008 emise de Biroul Vamal Jimbolia şi se solicită, în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea excepţiei inadmisibilităţii se arată că, în procedura administrativă, reclamanta a contestat accesoriile TVA în cuantum de 786.533 RON, iar în cererea adresată instanţei critică nelegalitatea emiterii actului şi în ceea ce priveşte debitul principal, ori acesta nu a fost contestat.
Referitor la criticile aduse soluţiei instanţei de fond, se arată că agentul economic, pentru a încheia operaţiunile vamale de admitere temporară iniţiate înainte de aderarea României la UE, a depus declaraţie vamală de punere în liberă circulaţie şi s-a trecut la efectuarea unui control ulterior al declaraţiei vamale în cauză.
S-a constatat, cu această ocazie, că acesta deşi înscrisese în declaraţiile vamale în căsuţa 47 „mod de plată” codul 2, ceea ce înseamnă scutire/suspendare/amânare la plată, nu a depus certificatul de amânare de la plata TVA şi nici nu a achitat suma reprezentând TVA datorată.
Pentru că nu a prezentat certificatul de amânare plată TVA, operaţiunile au fost considerate ca fiind importuri şi se pot calcula la controlul ulterior TVA, astfel că nu este vorba de importuri şi nu poate fi calculat TVA.
Organul vamal nu putea cunoaşte, la momentul acordării liberului de vamă, faptul că reclamanta nu-şi va îndeplini condiţiile pentru a putea beneficia de facilităţile oferite în acel moment pentru admitere temporară.
În acest fel au devenit aplicabile prevederile art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, iar în speţă erau informaţii incomplete, respectiv lipsa certificatului de amânare la plata TVA şi care dau dreptul organului de control să ia măsuri de regularizare a situaţiei.
Se apreciază că se impune a se analiza dacă accesoriile aferente obligaţiilor fiscale stabilite de controlul vamal ulterior sunt datorate de societate de la data declaraţiei vamale de import sau se calculează începând cu data comunicării deciziei de regularizare prin care au fost individualizate obligaţiile principale.
În stabilirea datei de la care începe să curgă calculul obligaţiei de plată accesorii aferente datoriei vamale sunt aplicabile prevederile art. 90 alin. (2) Cod Fiscal care prevăd că data declaraţiei vamale acceptate este data înregistrării ei şi ale art. 223 alin. (1) şi (2) C. vam. al României care stabilesc că datoria vamală se naşte în momentul acceptării declaraţiei vamale, astfel că, în mod corect, majorările de întârziere au fost calculate de la data declaraţiilor vamale de import, când a luat naştere datoria vamală.
S-a solicitat să fie respinse susţinerile reclamantei potrivit cărora autoritatea vamală a acceptat şi aprobat declaraţiile vamale deoarece societatea este cea care a întocmit declaraţiile vamale, în calitatea sa de „declarant” şi având în vedere art. 87 din Legea nr. 86/2006, art. 85 din acelaşi act normativ şi art. 130 alin. (1) din HG nr. 707/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului Vamal al României (declarantul răspunde pentru corectitudinea informaţiilor înscrise în declaraţie), nu poate fi culpa organului fiscal că reclamanta nu a respectat regimul de admitere temporară iar în urma controlului ulterior au fost recalificate operaţiunile.
II. În recursul declarat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale, în reprezentarea A.N.V., s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii.
Se invocă faptul că instanţa de fond a dat o hotărâre fără aplicarea corectă a prevederilor Codului Fiscal modificat.
Deşi instanţa de fond a invocat adresa din 19 decembrie 2006 a A.N.V., nu s-a ţinut seama de faptul că acea adresă relua dispoziţia legală în vigoare la acel moment (art. 157 alin. (4) Cod Fiscal), dar textul a fost modificat prin OUG nr. 22/2007, cu aplicabilitate de la 15 aprilie 2007, astfel că nu se mai poate discuta despre incidenţa acelei adrese, iar modificările au stabilit că nu se mai face plata efectivă la organele vamale a TVA numai dacă s-a obţinut certificat de amânare la plată.
La momentul depunerii declaraţiei vamale de punere în liberă circulaţie (24 august 2007) erau în vigoare dispoziţiile modificate ale art. 157 alin. (4) Cod Fiscal
Mai mult, organele vamale au solicitat reclamantei să depună certificatul de amânare a plăţii TVA, iar aceasta a comunicat (la 26 iunie 2008) că nu deţine astfel de documente.
Referitor la momentul de la care începe să curgă obligaţia de plată a accesoriilor aferente datoriei fiscale, s-au făcut referiri la art. 119, art. 120 alin. (1) C. proCod Fiscal, dar şi art. 90 alin. (2) C. vam. al României, astfel că în materia obligaţiilor vamale, scadenţa o reprezintă momentul naşterii datoriei vamale.
Intimata SC „V.E.R.” SRL Jimbolia a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursurilor ca neîntemeiate.
A fost depusă jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
4. Soluţia instanţei de fond.
După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursurile declarate pentru următoarele considerente:
- mai întâi, instanţa de recurs va analiza excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte anularea debitului principal şi o va respinge deoarece aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamanta a contestat numai majorările de întârziere în sumă de 718.288 RON aferente TVA şi nu debitul principal, în sumă de 1.843.796 RON.
Este adevărat că unul dintre motivele pentru care reclamanta solicită exonerarea de plata majorărilor de întârziere este şi acela că operaţiunile efectuate, care ar fi generat plata TVA nu ar fi importuri, dar cu privire la acest motiv instanţa de recurs se va pronunţa atunci când va analiza legalitatea majorărilor de întârziere calculate şi contestate în prezenta cauză.
Aşa cum ambele părţi o recunosc, sumele reprezentând TVA au fost achitate, ca şi majorările de întârziere, iar sumele reprezentând TVA au şi fost restituite reclamantei.
- Referitor la motivele de recurs invocate de către cele două autorităţi publice acestea vor fi analizate împreună având în vedere că ele vizează aproape aceleaşi aspecte.
Prezentul litigiu are la bază operaţiuni vamale desfăşurate de societatea reclamantă.
Înainte de anul 2007, anul aderării României la U.E., societatea reclamantă a introdus în România echipamente în regim de admitere temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor de import şi în regim de admitere temporală cu exonerare parţială a aceloraşi drepturi.
După 1 ianuarie 2007 aceste bunuri au rămas în România în baza unor contracte încheiate, iar regimurile de admitere temporară cu exonerare totală sau parţială de la plata drepturilor de import au fost incluse prin punerea echipamentelor în liberă circulaţie în baza declaraţiilor întocmite la 13 iunie 2007 şi 24 august 2007 sub nr. 165, 176, 177.
La momentul întocmirii declaraţiilor vamale de către reclamantă, în căsuţa „mod de plată” a fost înscris codul 2, ceea ce presupunea scutire/ suspendare/ amânare la plată, iar bunurile au primit liber de vamă.
La un control ulterior al operaţiunilor de punere în liberă circulaţie, organele vamale au constatat că această operaţiune nu era scutită de plata TVA şi, de aceea, au stabilit obligaţia achitării de către societatea reclamantă a sumei de 1.843.796 RON TVA şi 718.288 RON - majorări de întârziere aferente TVA.
Referitor la obligaţia principală de plată a TVA, reclamanta nu a contestat această sumă ci numai majorările de întârziere.
În aceste condiţii, motivul invocat referitor la nelegalitatea majorărilor de întârziere pentru că faptul generator de TVA nu este un import nu poate fi analizat pentru că, dacă ar fi dorit să dovedească faptul că nu se impune obligarea plăţii TVA pentru că nu a avut loc o operaţiune de import, atunci societatea reclamantă trebuia să conteste debitul principal, respectiv plata TVA.
Însă, reclamanta a preferat să achite debitul principal reprezentând TVA, pentru că ştia că acesta îi va fi restituit şi să conteste numai majorările de întârziere, dar invocând ca principal motiv, tot lipsa importului de mărfuri care să genereze plata TVA.
Faptul că organele fiscale au procedat la restituirea TVA-ului plătit de reclamantă nu înseamnă o recunoaştere a culpei Autorităţii Naţionale a Vămilor în obligarea reclamantei la plata TVA-ului aferent operaţiunilor din prezenta cauză şi nu s-a făcut altceva decât să se dispună restituirea TVA-ului plătit conform prevederilor art. şi acesta nu este un motiv de anulare al majorărilor de întârziere ce sunt contestate în prezenta cauză.
De altfel, chiar reclamanta a precizat că nu a contestat debitul principal pentru că a preferat o cale procedurală mult mai simplă şi mai scurtă ca durată şi care a avut ca efect restituirea sumei, respectiv, necontestarea debitului principal, achitarea acestuia şi restituirea lui, ca urmare a unei cereri de rambursare TVA.
De altfel, nici instanţa de fond nu a reţinut faptul că nu s-ar datora majorări de întârziere pentru că faptul generator de TVA nu ar fi un import.
Însă, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei plecând de la interpretarea dată de Direcţia Tehnici de Vămuire şi Tarif Vamal din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor în adresa din 19 decembrie 2006.
Aceste susţineri ale instanţei de fond referitoare la interpretarea diferită a unor dispoziţii din lege dată de două autorităţi vamale nu pot fi reţinute.
Adresa din 19 decembrie 2006 nu a făcut altceva decât să redea textul art. 157 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, astfel cum acesta era reglementat la 19 decembrie 2006.
Dar, la momentul depunerii declaraţilor vamale, respectiv la 13 iunie 2007 şi 24 august 2007 şi la cel al controlului ulterior, textul art. 157 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 era modificat de OUG nr. 22/2007 în sensul că:
„Prin exceptare de la prevederile alin. (3), în perioada 15 aprilie 2007 - 31 decembrie 2008 inclusiv, nu se face plata efectivă la organele vamale de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153 care au obţinut certificat de amânare de la plată, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice. Ce la data de 1 ianuarie 2009, prin exceptare de la prevederile alin. (3), nu se face plata efectivă la organele vamale de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153.
Cum la data depunerii declaraţiei vamale de punere în liberă circulaţie, textul art. 157 alin. (4) din Cod Fiscal aveau o altă formă, nu se poate invoca interpretarea dată la 19 decembrie 2006 de către o structură autorităţii vamale, ci trebuie aplicat textul aşa cum a fost modificat şi cum era aplicabil de la 15 aprilie 2007.
Reclamanta invocă în faţa instanţei de recurs, dar prin Concluziile scrise, faptul că modificările aduse art. 157 din Cod Fiscal prin OUG nr. 22/2007 ar contraveni Directivei nr. 2006/112/CEE şi, implicit, principiului supremaţiei dreptului comunitar.
Dar, în susţinerea acestui punct de vedere, reclamanta face referire la Directiva nr. 2006/112/CEE, respectiv art. 30 alin. (1) care defineşte importul de mărfuri care înseamnă intrarea în Comunitate a unor bunuri care nu se află în libera circulaţie în sensul art. 24 din Tratat.
Or, aşa cum am subliniat, instanţa de fond, ca şi în procedura administrativă, nu a fost învestită cu legalitatea stabilirii obligaţiei de plată a TVA ca urmare a operaţiunilor efectuate şi, deci, nu se poate analiza dacă în cauză a fost vorba de un import sau nu de bunuri, astfel că nici instanţa de recurs nu poate stabili dacă dispoziţiile art. 157 din Cod Fiscal, modificate prin OUG nr. 22/2007, încalcă sau nu Directiva 2006/112/CEE sau să dea prioritatea dreptului comunitar în această chestiune.
Mai mult, nici reclamanta nu poate invoca faptul că nu cunoştea prevederea legală în vigoare la momentul întocmirii declaraţiei vamale de punere în liberă circulaţie.
Pentru că pe această declaraţie vamală a fost indicat ca mod de plată codul 2, societatea reclamantă, pornind şi de la prevederile art. 157 alin. (4) Cod Fiscal, trebuia să obţină certificatul de a mânare la plată a TVA-ului.
Autoritatea vamală a solicitat, cu adresa din 25 iunie 2008, să prezinte o asemenea dovadă, dar chiar reclamanta cu adresa din 26 iunie 2008, a arătat că nu deţinea documente în acest sens.
Acesta este motivul pentru care s-au stabilit obligaţii suplimentare de plată şi majorări de întârziere.
În privinţa majorărilor de întârziere, instanţa de fond, plecând de la interpretarea eronată a dispoziţiilor legale, a considerat că există o încălcare a principiului certitudinii impunerii şi a principiului bunei-credinţe care guvernează relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale.
În condiţiile în care instanţa de recurs a constatat că adresa din 19 decembrie 2006 nu putea fi invocată în cauză pentru că textul art. 157 alin. (4) din Cod Fiscal a fost modificat începând cu luna aprilie 2007, nu se mai poate reţine nici încălcarea celor două principii - respectiv certitudinea impunerii şi al bunei-credinţe.
Se constată că instanţa de fond a procedat la aplicarea unor principii generale, dar a ignorat textele legale care dau posibilitatea organelor fiscale să procedeze la calcularea majorărilor de întârziere.
Astfel, potrivit art. 119 alin. (1) C. proCod Fiscal „pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere”, iar conform art. 120 alin. (1) din acelaşi act normativ „majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă până la data stingerii sumei datorate, inclusiv”.
Prin urmare, pentru plata majorărilor de întârziere este important de stabilit data de la care încep acestea să curgă, iar art. 90 alin. (2) C. vam. al României arată că „dacă nu se prevede în mod expres altfel, data declaraţiei vamale acceptate este data înregistrării ei şi determină stabilirea şi aplicarea tuturor dispoziţiilor privind regimul vamal”.
În conformitate cu prevederile art. 223 alin. (1) din acelaşi cod: „Datoria vamală de import ia naştere prin:
a) punerea în liberă circulaţie a mărfurilor supuse drepturilor de import,
b) plasarea unor astfel de mărfuri sub regimul de admitere temporară cu exonerarea parţială de drepturi de import”, iar alin. (2) prevede că „datoria vamală se naşte în momentul acceptării declaraţiei vamale în cauză”.
În raport de aceste dispoziţii, organele vamale au procedat la calcularea majorărilor de întârziere de la data declaraţiilor vamale de import când a luat naştere datoria vamală şi nu se poate impune plata acestora numai de la data comunicării deciziei de regularizare prin care a fost individualizată obligaţia principală pentru că s-ar nesocoti aceste prevederi.
De asemenea, este importat de subliniat faptul că declaraţiile vamale, potrivit art. 87 din Legea nr. 86/2006, pot fi făcute de orice persoană care este în măsură să prezinte mărfurile în cauză sau să facă posibilă prezentarea acestora autorităţii vamale competente, impusă cu toate documentele prevăzute pentru aplicarea dispoziţiilor privind regimul vamal pentru care se declară mărfurile, iar, conform art. 85 din acelaşi act normativ, declaraţia se face pe un formulat aprobat de autoritatea vamală, se semnează de titularul operaţiunii sau de reprezentantul său şi conţin datele necesare aplicării dispoziţiilor privind regimul vamal.
Întreaga răspundere pentru corectitudinea informaţiilor înscrise în declaraţie, pentru autenticitatea documentelor anexate şi respectarea obligaţiilor care decurg din plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat revine declarantului, respectiv fiecărei reclamante.
În momentul în care se acordă liberul de vamă, organele vamale fac un control fizic şi documentar al mărfurilor, dar întreaga responsabilitate pentru cele consemnate în declaraţia vamală revine declarantului.
Tocmai de aceea, aşa cum prevede art. 78 C. vam. comunitar instituit prin Regulamentul CEE nr. 2913/1992 dar şi art. 100 C. vam. al României, se dă posibilitatea organelor vamale să facă un „control ulterior” al declaraţiilor vamale, control care vizează verificarea datelor şi informaţiilor cuprinse în declaraţie în raport de prevederile legale în domeniul vamal.
Toate acestea sunt de natură să demonstreze faptul că susţinerile reclamantei că nu datorează majorări de întârziere pentru că nu au nicio culpă în îndeplinirea obligaţiilor legale sunt nefondate.
Referitor la invocarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa aplicării art. 6 din Convenţie în cazul litigiilor fiscale, Înalta Curte subliniază faptul că chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se au în vedere „interesele financiare ale statului în materie fiscală, taxele fiind principala sursă de venit a statului”, iar „un sistem de impozitare bazat în principal pe informaţii furnizate de contribuabil nu ar funcţiona în mod adecvat fără o anumită formă de sancţiune împotriva furnizării de informaţii inexacte sau incomplete 100%” (cauza Janosevic împotriva Suediei).
Chiar dacă se recunoaşte o protecţie sub aspectul „acuzaţiei în materie penală”, în înţelesul art. 6 din Convenţie, sub cele trei criterii care pot determina caracterizarea sancţiunilor fiscale drept „penale”, respectiv: clarificările juridice ale faptelor conform dreptului intern, natura faptei şi natura şi gradul de securitate al sancţiunii posibile, este de remarcat faptul că aceeaşi instanţa europeană consideră că, în general, litigiile fiscale nu intră sub incidenţa obiectului „drepturilor şi obligaţiilor” conform art. 6 din Convenţie, în pofida efectelor pecuniare pe care le produc în mod necesar asupra contribuabilului (cauza Janosevic împotriva Suediei).
Este adevărat că cerinţele procesului echitabil impuse de art. 6 din Convenţie cer instanţelor naţionale să analizeze sancţiunile „penale” de tipul penalităţilor fiscale, chiar dacă o asemenea posibilitate este sau nu prevăzută de legislaţia naţională, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statele membre pentru că nu au făcut acest lucru (cauza Janosevic împotriva Suediei), dar în speţă, instanţele tocmai acest lucru l-au analizat, respectiv legalitatea obligării la plata majorărilor de întârziere.
Însă, societatea reclamantă nu a contestat cuantumul acestor majorări şi nu a solicitat diminuarea lor pentru că ar fi excesive, ci a invocat permanent lipsa culpei sale în neplata TVA-ului şi, implicit, a majorărilor de întârziere.
Or, am prezentat anterior motivele pentru care instanţa de recurs consideră că reclamanta datorează majorările de întârziere calculate de organele vamale.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la încălcarea principiilor consacrate în jurisprudenţa comunitară, respectiv, principiul certitudinii impunerii şi cel al proporţionalităţii.
Într-adevăr, potrivit principiului certitudinii impunerii, organele fiscale au obligaţia de a informa contribuabilul cu privire la termenele, modalitatea şi sumele de plată care trebuie să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, astfel încât aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.
În speţă, organele fiscale, în urma controlului ulterior al declaraţiilor, control prevăzut atât de Codul vamal comunitar cât şi de Codul vamal al României, a întocmit procese-verbale de control şi decizii pentru regularizarea situaţiei, acte ce au fost comunicate reclamantei, unde au fost stabilite sumele ce reprezentau TVA-ul de plată şi majorările şi penalităţile calculate, cu indicarea datelor scadente şi a modului de calcul al majorărilor.
Şi principiul proporţionalităţii a fost respectat pentru că modul de calcul al majorărilor de întârziere este acelaşi pentru toţi contribuabilii care nu achită taxele către stat la datele scadente.
Nu se poate vorbi de lipsa oricărui prejudiciu adus bugetului statului sau de o recunoaştere a propriei culpe a organelor fiscale care u restituit TVA-ul achitat de reclamantă pentru că, în logica societăţii reclamante, organele vamale sau fiscale nu ar putea să solicite achitarea TVA, în urma unui control ulterior, pentru că oricum sumele achitate se restituie.
TVA-ul, potrivit art. …… din Codul fiscal, este un impozit indirect datorat bugetului statului şi care este restituit, în condiţiile legii, dar acesta trebuie plătit la orice livrare de mărfuri, tot în condiţiile legii şi neplata acestuia duce la calcularea de majorări de întârziere.
Cum majorările de întârziere au fost calculate cu respectarea prevederilor legale şi pentru că instanţele nu au fost învestite cu verificarea legalităţii stabilirii debitului principal, se constată că soluţia instanţei de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor legale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civilă.
De aceea, vor fi admise recursurile declarate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi modificată sentinţa atacată şi respinsă cererea reclamantei ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi de Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva Sentinţei civile nr. 238 din 6 iulie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2010.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 834/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 879/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
