ICCJ. Decizia nr. 1030/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1030/2011
Dosar nr. 671/33/2010
Şedinţa publică de la 22 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 247 din 02 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul M.D. în contradictoriu cu Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor, având ca obiect anularea deciziei din 29 decembrie 2009 emisă de directorul Casei de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi obligarea pârâtei la plata pensiei retroactive de la data suspendării ei din 01 ianuarie 2010, corelativ situaţiei anterioare acesteia.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin decizia contestată s-a dispus suspendarea dreptului de pensie al reclamantului începând cu data de 01 ianuarie 2010, având în vedere opţiunea acestuia formulată în temeiul Legii nr. 329/2009.
În raport cu dispoziţiile art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 329/2009, instanţa a respins susţinerile reclamantului referitoare la nelegalitatea actului, determinată de faptul că nu a existat o declaraţie în sensul cerut de instrucţiuni, iar decizia a fost semnată doar de director şi fără avizele structurilor de profil.
Conform dispoziţiilor respective, persoanele care cumulează pensia aparţinând sistemului public cu salariu stabilit pe baza unui contract individual de muncă, raport de serviciu sau act de numire în funcţie în cadrul unei instituţii publice sunt obligate, dacă nivelul pensiei nete aflat în plată depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie, să opteze între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii şi încetarea raportului de serviciu.
În raport cu probatoriul administrat, a reţinut instanţa că reclamantul, prin înscrisul depus la 03 decembrie 2009, a arătat că optează pentru desfăşurarea activităţii, această opţiune rezultând şi din declaraţia făcută ulterior care confirmă că voinţa reclamantului a fost de a continua activitatea şi, ca atare, se doreşte suspendarea plăţii pensiei.
A reţinut instanţa că susţinerile reclamantului în sensul că adresa din 03 decembrie 2009 nu întruneşte cerinţele prevăzute de instrucţiuni este lipsită de relevanţă, întrucât Legea nr. 329/2009 nu prevede o anumită formă de exprimare a opţiunii.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului în sensul că decizia contestată a fost emisă de o persoană ce nu avea calitate şi fără avizele structurilor de specialitate, instanţa a reţinut că aceasta nu poate fi primită, întrucât dispoziţiile legale aplicabile nu instituie obligaţia existenţei unor avize şi nu reglementează o anume competenţă, astfel că, în lipsa unor reglementări exprese, persoana în măsură să dispună punerea în aplicare a legii şi respectiv să o execute nu poate fi decât conducătorul entităţii sau persoana desemnată de acesta.
Instanţa a respins şi susţinerile reclamantului referitoare la nelegalitatea deciziei din perspectiva faptului că poartă acelaşi număr cu decizia de pensionare, deoarece nu se poate face o confuzie între cele două decizii de vreme ce datele de emitere sunt diferite.
Instanţa a respins şi susţinerea reclamantului în sensul că actul contestat nu constituie un act administrativ, reţinând că actul respectiv este un act emis de o autoritate care acţionează în regim de putere publică în vederea executării legii care dă naştere modifică sau stinge raporturi juridice în sensul Legii contenciosului administrativ.
Totodată, instanţa a apreciat că nu pot fi primite nici susţinerile reclamantului în sensul că ar fi fost realizată o cedare a dreptului în contextul unui consimţământ viciat, reţinând că, potrivit dispoziţiilor legale, există posibilitatea de opţiune şi, ca atare, se dispune în continuare de dreptul la pensie, iar suspendarea temporară a fost aleasă de reclamant, inclusiv prin declaraţia depusă ulterior, motiv pentru care nu se poate imputa intimatului că a realizat o cedare a dreptului de pensie.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs reclamantul M.D. , invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
La termenul de judecată din 22 februarie 2011, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, a invocat din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond şi, în temeiul art. 137 C. proc. civ., a rămas în pronunţare cu privire la această excepţie, care face de prisos analiza criticilor din recurs.
Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond pentru considerentele arătate în continuare.
Prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat anularea deciziei din 29 decembrie 2009 emisă de Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi obligarea pârâtei la plata pensiei retroactive de la data suspendării ei din 01 ianuarie 2010, corelativ situaţiei anterioare acesteia.
Prin decizia contestată, pârâtul a adus la cunoştinţă reclamantului faptul că, potrivit declaraţiei pe proprie răspundere, din care rezultă că optează pentru suspendarea plăţii pensiei, începând cu data de 01 ianuarie 2010 se suspendă plata drepturilor de pensie în temeiul Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional.
Drepturile de pensie ale recurentului-reclamant M.D. fuseseră stabilite anterior prin decizia din 23 martie 2005 emisă de Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor în baza prevederilor art. 53 din Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor.
Conform dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 179/2004, în vigoare la data emiterii deciziei de stabilire a drepturilor de pensie, precum şi a deciziei ce formează obiectul cauzei (decizia din 29 decembrie 2009):
„ Art. 54. - (1) Împotriva deciziilor emise în condiţiile art. 53 se poate introduce contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia de contestaţii pensii care funcţionează în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
(2) Componenţa nominală a comisiei prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.
(3) Comisia de contestaţii soluţionează contestaţiile în termenul prevăzut de lege.
(4) Deciziile comisiei de contestaţii pot fi atacate la instanţele judecătoreşti competente, potrivit Legii nr. 19/2000 , cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la comunicare.”
În temeiul normei de trimitere de la art. 54 alin. (4) din Legea nr. 179/2004, în privinţa deciziei contestate, prin care s-a dispus suspendarea plăţii pensiei stabilite în favoarea reclamantului, sunt aplicabile normele de competenţă prevăzute de art. 155 lit. f) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, conform cărora „Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind modul de stabilire şi de plată a pensiilor, a indemnizaţiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale”.
Aceleaşi norme de competenţă sunt prevăzute şi de art. 153 lit. g) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în vigoare la data pronunţării prezentei decizii, care a abrogat Legea nr. 179/2004 [conform art. 196 lit. e) din Legea nr. 263/2010], conform cărora „Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind modul de stabilire şi de plată a pensiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale”.
Dispoziţiile citate din Legea nr. 263/2010 sunt aplicabile în temeiul prevederilor art. 725 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., conform cărora: „ Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile. ” În cauză se constată că normele de competenţă din vechea reglementare [ art. 54 alin. (4) din Legea nr. 179/2004 cu referire la art. 155 lit. f) din Legea nr. 19/2000] au fost preluate integral în materialitatea lor în noua reglementare [art. 153 lit. g) din Legea nr. 263/2010].
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond - Curtea de Apel Cluj, ca instanţă de contencios administrativ, a pronunţat hotărârea ce formează obiectul recursului cu încălcarea competenţei materiale ce revenea tribunalului, ca instanţă de litigii de muncă, conform dispoziţiilor speciale în materia pensiilor şi altor drepturi de asigurări sociale, recursul fiind fondat sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Faţă de cele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 137, art. 306 alin. (2), art. 304 pct. 3, art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (6) şi art. 725 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. şi cu referire la art. 153 lit. g) din Legea nr. 263/2010, Înalta Curte va admite recursul declarat de M.D. , va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Maramureş, secţia litigii de muncă, ca instanţă de la domiciliul reclamantului, conform art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de M.D. împotriva sentinţei civile nr. 247 din 02 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Maramureş, secţia litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1029/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1040/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
