ICCJ. Decizia nr. 1115/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1115/2011
Dosar nr. 9686/2/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul M.R.D., prin reprezentantul lor Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „P.L." în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi I.G.P.R., a solicitat să se dispună următoarele:
- repararea prejudiciului cauzat membrului de sindicat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor salariate de 5%, începând cu 1 ianuarie 2007, faţă de decembrie 2006; 2% începând cu 1 aprilie 2007, faţă de martie 2007; 11% începând cu 1 octombrie 2007 faţă de septembrie 2007,
- plata dobânzilor legale calculate conform art. 3 alin. (3) din OG nr. 9/2000 începând cu luna ianuarie 2007 şi până în momentul efectuării plăţii efective;
- indexarea sumelor datorate (prin aplicarea coeficienţilor de inflaţie) începând cu momentul efectuării plăţii efective a drepturilor salariale revendicate ca urmare a discriminării;
- efectuarea menţiunilor privitoare la majorările salariale în dosarul personal al fiecărui membru de sindicat.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că Legea nr. 232 din 06 iulie 2007 pentru aprobarea OG nr. 6/2007 a modificat art. 39 alin. (2) prevăzând majorări salariale pentru toţi funcţionarii publici, în concordanţă cu prevederile OG nr. 38/2003, care stipulează că salariile poliţiştilor se vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea personalului din sectorul bugetar, precum şi cu dispoziţiile actelor normative speciale care reglementează salarizarea şi alte drepturi pentru personalul bugetar.
Prin sentinţa civilă nr. 2054 din 29 aprilie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul M.R.D., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că majorările salariale prevăzute de OG nr. 10/2007 au vizat exclusiv personalul contractual din sectorul bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 şi personalul care ocupă funcţii de demnitate publică prevăzute în anexele II şi III la Legea nr. 154/1998, iar reclamantul funcţionar public cu statut special din cadrul autorităţilor pârâte, nu face parte din categoriile de personal indicate în mod expres şi limitativ în dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 232/1997 care modifică art. 39 din OG nr. 6/2007, OG nr. 10/2007.
Aceste dispoziţii, privesc o categorie limitată de persoane respectiv personal contractual şi personal care ocupă funcţii de demnitate publică, deci nu se aplică şi poliţiştilor, deoarece niciunul din actele normative indicate în acţiune nu se referă la categoria poliţiştilor, acestea fiind strict aplicabile personalului indicat expres în cuprinsul lor, în care poliţiştii nu sunt menţionaţi.
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „P.L.” a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs se arată că interpretarea instanţei de fond conform căreia poliţiştii sunt excluşi de la indexarea salariilor pe motiv că aceştia sunt încadraţi în baza Legii nr. 360/2002 şi nu în temeiul Legii nr. 188/1999 contravin dispoziţiilor OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor care prevăd că salariile prevăzute în acest act normativ se vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea personalului din sectorul bugetar, în speţă OG nr. 6/2007, modificată de Legea nr. 232/2007.
Dispoziţiile art. 43 din OG nr. 38/2003 nu sunt aplicabile în speţă dar reprezintă un exemplu tipic de normă de trimitere.
Pe de altă parte, recurentul precizează că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile OG nr. 6/2007 şi OG nr. 38/2003 şi nu pe dispoziţiile OG nr. 137/2000, aşa cum a reţinut instanţa de fond.
Atunci când a făcut trimitere la dispoziţiile OG nr. 137/2000 nu s-a invocat faptul că ar fi fost discriminat de către legiuitor prin emiterea unor acte normative şi nu a solicitat să se anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative.
Dimpotrivă, a invocat faptul că în procesul de aplicare a legii, organele administraţiei publice pârâte au produs o discriminare în sensul art. 2 din OG nr. 137/2000 prin excluderea poliţiştilor de la acordarea majorărilor salariale.
Examinând sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Prin actul normativ arătat, respectiv OG nr. 10/2007, Guvernul a stabilit indexarea în anul 2007 a salariilor de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, avute la data de 31 decembrie 2006.
În ceea ce priveşte majorările solicitate de reclamant, în temeiul Ordonanţei de Guvern nr. 10/2007, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor menţionate, rezultă că valoarea sectorială majorată conform Ordonanţei de Guvern nr. 3/2006 şi Ordonanţei de Guvern nr. 10/2007, s-a aplicat conducerii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale etc.
În cauza de faţă, reclamantul face parte din categoria funcţionarilor publici cu statut special (poliţişti) salarizaţi conform dispoziţiilor din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, rezultând evident că acesta nu face parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, în această ultimă categorie fiind încadraţi, potrivit anexei nr. II pct. 11, pct. 12 şi pct. 13 din Legea nr. 154/1998, Procurorul General al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Prim Adjunctul Procurorului General şi Adjunctul acestuia, categorii cărora le sunt aplicabile reglementările menţionate.
Începând cu 1 ianuarie 2007 poliţiştii au beneficiat de creşteri salariale ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare a funcţiilor, conform Legii nr. 491/2006 privind aprobarea OG nr. 57/2006, cu privire la modificarea OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, astfel încât se constată că reclamantul nu se află într-o situaţie similară cu cea a categoriei funcţionarilor publici care au beneficiat de creşterile salariale conform OG nr. 10/2007 şi nici nu au fost excluşi de la creşterile salariale acordate de legiuitor.
Nu poate fi reţinută critica formulată de recurent în sensul aplicării dispoziţiilor OG nr. 10/2007 şi categoriei poliţiştilor, deoarece reglementarea modalităţilor de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituţiile publice constituie opţiunea legiuitorului şi nu poate fi extinsă la alte categorii socio-profesionale, iar Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea OG nr. 6/2007, invocată de recurent, prevede expres la art. 2 că prezenta ordonanţă se aplică funcţionarilor publici numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată.
Astfel, acordarea acestor creşteri salariale numai anumitor categorii profesionale nu constituie o discriminare, aşa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare, pentru că nu reprezintă o deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.
Principiul egalităţii statuat de Legea fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv, sens în care s-a pronunţat Curtea Constituţională în mod constant.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea.
El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat.
Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurentului în raport cu alte categorii de salariaţi din sistemul bugetar la care face referire în motivele de recurs, nu poate fi primită.
Recurentul nu se află într-o situaţie identică cu aceştia.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este în concordanţă cu prevederile legale, iar susţinerile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „P.L.” pentru M.R.D. împotriva sentinţei civile nr. 2054 din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1114/2011. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 1116/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
