ICCJ. Decizia nr. 1215/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 2591 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul V.I. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE, în sensul că a fost obligat pârâtul să primească cererea de redobândire a cetățeniei române și actele aferente în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe, sub sancțiunea unor daune interese de 10 lei/zi de întârziere.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin cererea formulată la data de 3 februarie 2010, reclamantul V.I. a solicitat instanței să se constate refuzul de primire a cererii de redobândire a cetățeniei române de către pârâtul MAE. De asemenea, reclamantul a solicitat daune cominatorii în cuantum de 100 lei pe zi de întârziere de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, până la primirea efectivă a cererii de redobândire a cetățeniei române.
In motivarea acțiunii reclamantul a arătat că și-a manifestat intenția de a depune o astfel de cerere la data 7 iulie 2009, însă nu i s-a primit cererea.
Pârâtul a formulat întâmpinare arătând că sunt foarte multe persoane care doresc să depună astfel de cereri și Secția Consulară de la Chișinău nu are capacitatea de a procesa toate aceste cereri.
De asemenea, se susține că termenul rezonabil de soluționare a cererii se aplică doar în cazul persoanelor care domiciliază în mod obișnuit și legal pe teritoriul unei țări. In plus, se arată ca Legea nr. 21/1991 a fost modificată prin Legea nr. 171/2009 stabilindu-se un număr maxim de cereri primite în interval de un an.
Se mai invocă și dispozițiile Legii nr. 34/2009 și O.U.G. nr. 5/2010.
Analizând probele administrate în cauză, instanța de fond a constatat că reclamantul și-a manifestat intenția de a depune cerere pentru redobândirea cetățeniei române la data de 7 iulie 2009 și, până în prezent, această cerere nu a fost primită, iar în cauză nu este vorba doar de refuzul de a soluționa o cerere, ci de refuzul de primire a unei cereri.
Condițiile în care Secția Consulară de la Chișinău își desfășoară activitatea nu prezintă relevanță întrucât, în speță, se discută doar de primirea unei cereri, iar soluționarea ei urmează să se facă de autoritățile de pe teritoriul României (mai precis Ministerul Justiției).
Instanța de fond a reținut că nu se poate considera că termenul rezonabil de soluționare a unei cereri este incident doar acelor cereri pentru dobândirea cetățeniei formulate de persoane care locuiesc pe teritoriul României. O astfel de distincție nu este prevăzută de nici un text de lege și ar fi nefiresc ca persoanele care formulează cererea pentru dobândirea cetățeniei române, (adică persoane care nu au fost niciodată cetățeni români), să beneficieze de o soluționare a cererii într-un termen rezonabil, iar persoanele care aflându-se în afara teritoriului țării solicită redobândirea cetățeniei române, ceea ce înseamnă că ele sau ascendenții lor au fost cetățeni români și au pierdut această cetățenie ca urmare a unor abuzuri săvârșite în trecut, să nu beneficieze de același tratament.
Instanța a considerat că prin Legea nr. 171/2009 se impune o modalitate de înregistrare a cererilor de redobândire a cetățeniei române prin care se contravine art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei Române ratificată prin Legea nr. 396 din 14 iunie 2002.
Stabilirea unei norme de 30.000 de cereri pe an, în condițiile în care chiar pârâta recunoaște că sunt peste 350.000 de persoane în Republica Moldova care și-au manifestat intenția de a redobândi cetățenia română, face ca cererea reclamanților să fie primită peste 11 ani, astfel încât termenul de soluționare a unei astfel de cereri să nu mai fie unul rezonabil.
In ceea ce privește daunele cominatorii acestea au rolul de constrângere a pârâtului să-și execute obligația având în vedere întârzierea excesivă în soluționarea cererii.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.
Recurentul a arătat că instanța a pronunțat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greșită a legii, întrucât autoritatea pârâtă a arătat că nu neagă caracterul rezonabil al termenului în discuție, însă s-a invocat faptul că există o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru a se depune cererea reclamanților de redobândire a cetățeniei române.
S-a arătat că nu poate fi reținut un refuz nejustificat, întrucât există un răspuns formulat de autoritatea recurentă, iar acesta nu poate fi considerat ca o exprimare a unei restricționări a unui drept.
Autoritatea recurentă a precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un termen cât mai scurt.
Recurentul a precizat că nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba de un termen administrativ, arătând și faptul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a ne afla în fața unui refuz nejustificat.
Recurentul a arătat că instanța de fond nu motivează aspectul răspunsului formulat de autoritatea pârâtă, răspuns comunicat reclamanților și care nu încorporează un refuz explicit, argumentând că nu este indicat un temei legal, pentru a sprijini ideea că stabilirea, în cadrul activității MAE a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetățeniei, poate fi asimilată unui refuz nejustificat.
Recurentul a precizat că în baza de date a Secției Consulare a României în Republica Moldova se regăsesc peste 360.000 de cereri de programare pentru depunerea dosarului de redobândire a cetățeniei, criteriu cronologic de programare fixat deja în practica MAE, care a dobândit suport legal și care are un caracter obligatoriu.
Recurentul a arătat că autoritatea recurentă a depus eforturi de a găsi soluții de lege ferenda și a menționat că la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică și completează Legea nr. 21 /1991.
S-a arătat și faptul că, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 5/2010, depunerea actelor la secția consulară devine facultativă chiar și pentru cetățenii străini care nu au un drept de ședere în România, precizând că se poate apela foarte ușor la serviciile birourilor teritoriale ale Agenției Naționale pentru Cetățenie.
De asemenea, recurentul a arătat că instanța de fond a dat ceea ce nu s-a cerut, căci daunele interese au fost acordate în favoarea reclamantului, în condițiile în care Legea contenciosului administrativ prevede un singur tip de penalități, iar acestea sunt datorate în folosul statului, potrivit art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Pe de altă parte, recurentul a arătat că daunele interese solicitate ar sta astăzi sub sancțiunea prematurității, deoarece sunt exigibile exclusiv în faza executării unei hotărâri rămase irevocabile în contencios, printr-o eventuală acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 554/2004. S-a invocat și faptul că instanța de fond nu a răspuns la excepția de prematuritate formulată, pronunțând astfel o hotărâre nelegală.
înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va admite recursul formulat și va modifica sentința atacată, în sensul respingerii cererii de acordare a daunelor interese de 10 lei/zi de întârziere, pentru considerentele ce urmează:
înalta Curte reține că daunele interese solicitate, în cauza dedusă judecății, sunt acele sume de bani pe care, în cadrul unui raport juridic de obligații, o persoană trebuie să le plătească, pe baza unei hotărâri judecătorești, altei persoane, pentru acoperirea prejudiciului produs acesteia prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare, ori cu întârziere a obligațiilor sale.
Prin Legea nr. 554/2004, s-a reglementat obiectul acțiunii judiciare în materia contenciosului administrativ fiscal.
Astfel, în conformitate cu art. 8 alin. (1) din legea menționată, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei și, eventual, reparații pentru daune morale.
De asemenea, poate formula acțiune la instanța de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.
în cauza dedusă judecății, înalta Curte a constatat că acțiunea reclamantului are ca obiect constatarea refuzului nejustificat al autorității pârâte de a soluționa cererea privind primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române, motivarea cererii constând în faptul că pârâtul nu a soluționat cererea.
Potrivit art. 52 din Constituția României, persoana vătămată într-un drept al ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei. Condițiile si limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
In cauza de față, pârâtul a fost obligat să primească cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române, iar înalta Curte apreciază că atingerea adusă unui drept sau interes legitim este minimă și consideră că, în lipsa unei afirmări a existenței unei pagube rezultate din întârzierea primirii cererii, nu poate fi admisă cererea privind daunele solicitate.
Pe fondul cauzei, înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, în vigoare la data formulării cererii reclamanților, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot depune cererile de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condițiile în care au reședința sau domiciliul în străinătate.
înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat pârâtului, manifestându-și dorința în redobândirea cetățeniei române, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-1 afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva României).
Or, din această perspectivă înalta Curte reține că neprimirea cererilor formulate de reclamant, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetățeniei române.
Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a cetățeniei române.
înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudența, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).
în opinia înaltei Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea o vătămare a acestuia într-un drept prevăzut de lege, drept la care privește cu speranță legitimă.
înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituția recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii, căci trebuia să-și ia toate diligentele pentru rezolvarea situației create.
Orice amânare în soluționarea cererii reclamantului ar însemna depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
De asemenea, înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele internaționale.
împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în M.Of. nr. 490 din 9 iulie 2002, dispoziții conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie.
Nici motivele cu privire la modificările legislative intervenite nu pot fi primite de înalta Curte, pentru invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu mai există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a cetățeniei române, întrucât sunt apărări pe care înalta Curte nu le poate primi și le va respinge ca nefondate, prin invocarea principiului tempus regit actum.
înalta Curte a constatat că, până la data introducerii acțiunii, cererea reclamantului nu primise vreo rezolvare efectivă, iar la data pronunțării hotărârii de fond, de asemenea nu intervenise nicio schimbare de atitudine în poziția exprimată de autoritatea pârâtă.
Faptul că în prezent reclamantul ar putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu înseamnă ștergerea vătămării deja produse în privința acestuia, care nu a primit o soluționare a cererilor sale.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul recurentului în privința daunelor interese acordate de instanța de fond și a modificat sentința atacată în sensul respingerii acestei cereri, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1358/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3970/2011. Contencios → |
|---|
