ICCJ. Decizia nr. 1358/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul S.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe - pentru Ambasada României din Republica Moldova să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamantului privind primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române și pe cale de consecință să fie obligat pârâtul să-i primească cererea de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele necesare în maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanței și să fie obligat pârâtul să-i acorde daune interese de 100 lei pe fiecare zi de întârziere din momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la momentul primirii efective a cererii.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în data de 07 iulie 2009 a formulat prima cerere de primire a actelor și cererii de redobândire a cetățeniei române în baza art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991 privind cetățenie română modificată și republicată, la care nu a primit răspuns.
în data de 18 decembrie 2009 a revenit cu o altă cerere, care însă în data de 22 decembrie 2009 i-a fost refuzată pe motive organizatorice, comunicându-i-se că aceasta urmează a fi analizată la o dată ulterioară, neprecizată însă, fără i se menționa în concret care este temeiul legal al acestei măsuri.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat și excepția prematurității capătului II de cerere - referitor la acordarea daunelor cominatorii de 100 lei pe fiecare zi de întârziere din momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la momentul primirii efective a cererii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința nr. 3144 din 1 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepția autorității de lucru judecat invocată de autoritatea pârâtă și excepția prematurității capătului II de cerere, ca nefondate; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul S.V. și a fost obligată autoritatea pârâtă să primească cererea de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele necesare, în maxim de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, a fost respins capătul II al acțiunii ca neîntemeiat și a fost obligată autoritatea publică la plata sumei de 4,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.
In ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, s-a constatat că în cauză nu este vorba de autoritate de lucru judecat, întrucât nu există identitate între cele două cereri de chemare în judecată, în sensul că cererea ce formează obiectul dosarului nr. 3202/2/2009 a fost adresată autorității publice pârâte în luna ianuarie 2009 iar cererea ce face obiectul cauzei dedusă judecății de față și pe care autoritatea publică pârâtă nu a soluționat-o, a fost formulată în data de 07 iulie 2009.
Cât privește excepția prematurității capătului II de cerere, s-a reținut că scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea de la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este acela de a asigura respectarea termenelor fixate de instanță și de a determina autoritățile publice să procedeze la executarea întocmai și în termen, a dispozițiilor date de instanțe.
Pe fondul cauzei, cu privire la capătul 1 al acțiunii instanța a constatat că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
în mod nejustificat, prin depășirea termenului rezonabil de soluționare, în sensul dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, autoritatea publica pârâtă nu a primit actele reclamantului de redobândire a cetățeniei, cererea fiind formulată încă din 07 iulie 2009.
Referitor la capătul 2 al acțiunii, instanța a constatat că nu există indiciile unei pagube care ar impune acordarea unei astfel de despăgubiri în contextul în care, instanța a stabilit un termen de 30 de zile pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii pronunțate.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
A fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susținut că soluția primei instanțe este rezultatul interpretării greșite a legii.
Criticând concluzia nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susținut că răspunsul transmis reclamantului nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca exprimând o restricționare a unui drept.
Pentru instanța de fond nu a avut relevanță starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deși tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situația specifică a derulării procedurii consulare în discuție.
Motivele obiective invocate, care nu au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o importanță esențială, din moment ce actul de organizare a activității M.A.E. în Republica Moldova nu a aparținut integral deciziei luate la nivelul instituției acestuia, așa cum o pot face celelalte autorități administrative române de pe cuprinsul țării în gestionarea atribuțiilor ce le revin.
în opinia recurentului, nu se poate pune semnul echivalenței între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și factorul obiectiv al imposibilității autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire și pentru procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt.
Or, în lipsa unei culpe administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamantului.
Totodată, susține recurentul, în lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii legislative în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând activitatea secției consulare a Ambasadei Române la Chișinău.
Pe de altă parte, durata termenului rezonabil, decantată în jurisprudența CEDO, se aplică numai în cazurile expres specificate, respectiv atunci când solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită, putându-li-se limita drepturile față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu se regăsește și reclamanta.
Mai mult, durata termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în funcție de toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași jurisprudențe, neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la condițiile obiective în care activitatea în cauză se poate desfășura.
Prin urmare, a concluzionat recurentul, instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei, fiind inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în care sistemul de drept de origine continentală (franceză și germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.
S-a precizat, de asemenea, că, raportat la numărul mare al cererilor de programare, s-au făcut demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi depuse și la prefecturile oricărui județ din România, concluzionându-se că lipsa de diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns în ceea ce privește activitatea actului de preluare a cererilor nu poate fi reținută.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, și cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte reține următoarele:
Reglementând obiectul acțiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
în înțelesul acestei legi, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].
Recurentul-pârât a răspuns petiționarului, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h) din Legea nr. 554/2004 nu se face nicio distincție în funcție de tipul soluției administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă.
Or, în aceste condiții, tăcerea administrației ca act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, nu poate fi reținută, ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.
Totodată, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, existența unei vătămări a reclamantului în interesul său legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 101din Legea nr. 21/1991 - de a redobândi sau de a i se recunoaște cetățenia română - care să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluționare a cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza I și lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilității în stabilirea termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei.
Legiuitorul a reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau reședința în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să proceseze astfel de cereri.
Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că "fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau eliberarea unui atestat de cetățenie".
Obligația astfel instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de criteriile consacrate în jurisprudența CEDO, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.
Din această perspectivă, nu se poate face abstracție de faptul că cererea reclamantului de a fi programată pentru depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetățeniei nu a fost soluționată nici până la această dată.
Prin urmare, având în vedere și faptul că măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la care s-a făcut referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit operaționale, se impune a se concluziona că limita rezonabilității în soluționarea cererii reclamantului, raportat desigur și la obiectul acesteia, a fost depășită, motiv pentru care soluția adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.
Nici motivele cu privire la modificările legislative intervenite nu pot fi primite de înalta Curte, pentru invocarea unor cauze exoneratoare de culpă, în sensul că în prezent nu mai există cauze de împiedicare a depunerii cererilor de redobândire a cetățeniei române, astfel că aceste apărări se vor respinge ca nefondate, prin invocarea principiului tempus regit actum.
înalta Curte a constatat că, până la data introducerii acțiunii, cererile reclamantului nu primiseră vreo rezolvare efectivă, iar la data pronunțării hotărârii de fond, de asemenea nu intervenise nicio schimbare de atitudine în poziția exprimată de autoritatea pârâtă.
Faptul că în prezent reclamantul ar putea să depună o cerere și va fi imediat primită nu înseamnă ștergerea vătămării deja produse în privința acestuia.
Reținând, față de cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 209/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1215/2011. Contencios → |
|---|
