ICCJ. Decizia nr. 13/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 13/2011
Dosar nr. 1320/35/2009
Şedinţa publică de la 6 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 noiembrie 2009, reclamanta SC P.M.B.” SRL a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei de impunere nr. 439 din 17 decembrie 2008 şi Raportului de inspecţie fiscală nr. 18367 din 17 decembrie 2008, anularea Deciziei nr. 168 din 19 mai 2009 privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă, anularea obligaţiilor fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 3.744.149 lei, din care 1.911.255 lei taxă pe valoare adăugată şi 1.832.894 lei majorări de întârziere aferente, precum şi obligarea pârâtului la restituirea sumei de 319.862,10 lei, încasată din conturile societăţii în baza actelor administrative a căror anulare o solicită.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, prin contractul de intermediere nr. 2 din 01 septembrie 2005, SC W. A. C. & S.C. SRL s-a obligat să identifice parteneri pentru beneficiarul SC L.G.T. SRL (actualmente S.C. P.M.B.” SRL) şi să intermedieze acceptarea ofertei de vânzare a titlurilor de participaţie deţinute de beneficiar la societatea bancară Banca Daewoo România SA, în condiţiile de preţ stabilite de beneficiar.
În baza acestui contract a fost emisă Factura fiscală Seria BVEI nr. 7399406 din 31 martie 2006, în sumă totală de 11.970,493,22 lei, din care 1.911.255,22 lei, TVA.
Reclamanta a învederat că, potrivit dispoziţiilor legale incidente, TVA stabilită în baza facturii seria B VEI nr. 7399406 din 31 martie 2006 este deductibilă.
Reclamanta a mai susţinut că, întrucât serviciul contractat constă în efectuarea demersurilor de către intermediar pentru determinarea încheierii contractului de vânzare între beneficiar şi acceptantul ofertei, contractul de intermediere şi factura sunt documentele necesare şi suficiente pentru dovedirea executării serviciului în cazul în care între beneficiar şi acceptantul ofertei a fost încheiat contractul de vânzare în condiţiile de preţ stabilite de beneficiar, iar prestarea efectivă a serviciului de intermediere rezultă tocmai din încheierea contractului de vânzare între beneficiar şi acceptantul ofertei.
A mai argumentat reclamanta că, chiar dacă negocierile între intermediar şi cumpărător nu s-au concretizat în documente, aceasta nu înseamnă că serviciul nu a fost executat, dimpotrivă, rezultatul acestor negocieri îl constituie încheierea contractului de vânzare cumpărare la preţul solicitat de societatea reclamantă.
Prin întâmpinarea depusă, în cauză, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că dreptul de deducere a TVA este condiţionat de utilizarea serviciilor achiziţionate în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile, justificarea serviciilor ca fiind destinate operaţiunilor taxabile revenind persoanei impozabile din punct de vedere al TVA care a achiziţionat serviciile respective.
Pârâta a susţinut că reclamanta nu a făcut dovada prestării efective a serviciului de intermediere, pentru care a dedus TVA, respectiv nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor intermediarului aşa cum sunt ele prevăzute în Capitolul IV „Obligaţiile Intermediarului” din contractul de intermediere nr. 2 din 01 septembrie 2005.
Prin sentinţa nr. 51/CA din data de 3 februarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamantei şi a anulat Decizia nr. 168 din 19 mai 2009, Decizia de impunere nr. 439 din 17 decembrie 2008 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 18367 din 17 decembrie 2008, şi a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 319.862,10 lei încasată din conturile acesteia în baza actelor administrative anulate.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a apreciat că Factura fiscală Seria BVEI nr. 7399406 din 31 martie 2006, document ce cuprinde toate menţiunile prevăzute de lege, contractul de intermediere nr. 2/2005 şi contractul de vânzare cumpărare sunt documente justificative pentru deducerea taxei pe valoare adăugată din litigiu.
Prima instanţă a argumentat că intermedierea este o activitate de mijlocire, de înlesnire a încheierii unei tranzacţii, intermediarul având obligaţia de a depune toate diligenţele pentru încheierea tranzacţiei dorite de către beneficiar, iar în contractul de intermediere nu s-a prevăzut în sarcina intermediarului obligaţia întocmirii de documente din care să reiasă demersurile profesionale uzuale efectuate de intermediar, această obligaţie nefiind prevăzută expres la art. IV pct. 4 din contract.
Încheierea contractului de vânzare cumpărare de către reclamantă cu Casa de Economii din Florenţa S.P.A., a arătat instanţa de fond, dovedeşte faptul că oferta de preţ a reclamantei a fost acceptată de aceasta şi intermediarul şi-a îndeplinit obligaţia contractuală prevăzută la art. II.
Prima instanţă a mai considerat că dacă reclamanta ar fi apreciat că intermediarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, aceasta nu ar fi fost de acord cu plata contravalorii serviciului facturat, iar prin afirmaţiile făcute de organul fiscal privind faptul că nu ar fi dovedită prestarea serviciului de către intermediar, se afirmă de fapt că nu s-a executat contractul de intermediere, în situaţia în care părţile l-au considerat executat, intervenindu-se astfel în adevărata voinţă a părţilor.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, care a invocat motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând, în esenţă, că hotărârea a fost dată de instanţa de fond cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente şi interpretarea eronată a actelor cauzei.
Astfel, a argumentat autoritatea fiscală recurentă, instanţa de fond a considerat în mod greşit că factura fiscală, contractul de intermediere şi contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni reprezintă documente justificative în sensul dispoziţiilor legale incidente în cauză, pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată.
Potrivit art. 145 alin. (3) C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare şi art. 94 alin. (1) C. proc. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, dreptul de deducere a TVA este condiţionat de utilizarea serviciilor achiziţionate în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile, iar justificarea scopului revine persoanei care a achiziţionat serviciile respective, adică societăţii comerciale reclamante.
Or, susţine recurenta, societatea comercială reclamantă nu a depus documente din care să rezulte demersurile făcute de intermediar pentru identificarea acceptantului ofertei sau a altor potenţiali cumpărători, nici legate de prezentarea unor oferte comparative, negocierile efectuate, nota de informare a beneficiarului în legătură cu acceptarea ofertei, etc.
Faptul că, între data Convenţiei (20 septembrie 2005) şi data contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni (5 octombrie 2005) există un interval de cca. 2 săptămâni nu este dovada ofertelor comparabile şi negocierilor repetate purtate de intermediar, deoarece din conţinutul pct. H şi pct. I din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că au fost necesare verificări suplimentare legate de Banca Daewoo.
De asemenea, mai susţine recurenta, societatea comercială reclamantă nu a făcut dovada prestării efective a serviciilor de intermediere, aşa cum sunt prevăzute la Cap. IV „Obligaţiile intermediarului”, din Contractul de intermediere nr. 2 din 1 septembrie 2005.
Societatea comercială reclamantă a depus întâmpinare prin care a combătut criticile formulate în recurs de autoritatea fiscală, a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică şi a cerut respingerea recursului.
3. Soluţia instanţei de recurs.
Recursul este întemeiat.
Aşa cum s-a arătat şi în expunerea rezumativă prevăzută mai sus, în cauză este necontestat că, în luna martie 2006, societatea comercială reclamantă a înregistrat în evidenţa contabilă Factura Seria BVEI nr. 7399405 din 31 martie 2006 de la SC W.A. C.S.C. SRL Bucureşti reprezentând contravaloarea serviciilor de intermediere prestate conform Contractului nr. 2 din 1 septembrie 2005, în sumă totală de 11.970.493,22 lei, din care 1.911.255,22 lei TVA.
Contractul de intermediere nr. 2 din 1 septembrie 2005 a fost încheiat de societatea comercială intimată (SC L.G.T. SRL, la data respectivă), în calitate de beneficiar şi societatea comercială intermediară, având ca obiect identificarea de parteneri pentru beneficiar, mijlocirea acceptării ofertei de vânzare în condiţiile de preţ stabilite pentru titlurile de participaţiune deţinute de beneficiar la societatea bancară „Banca Daewoo România” SA.
Or, aşa cum rezultă din Contractul de vânzare-cumpărare semnat la Florenţa la 5 octombrie 2005, încă de la data de 9 august 2005 între societatea comercială intimată şi Casa de economii din Florenţa S.p.A. se încheiase un acord (Convenţie) prin care părţile şi-au manifestat voinţa de a finaliza operaţiunea prin cumpărarea acţiunilor (lit. G), convenţia definind pentru aspectele esenţiale perioadele, criteriile de determinare a preţului şi modalităţile unei eventuale cesiuni a acţiunilor rămase (lit. P).
Astfel, societatea comercială intimată a vândut societăţii cumpărătoare un număr de 1.557.842 acţiuni ale Băncii Daewoo, la preţul de 19.046.176,29 Euro.
De asemenea, din actele cauzei mai rezultă că societatea comercială intermediară a fost înfiinţată şi înmatriculată la ORC sub nr.J40 14165 din 15 august 2005, ulterior datei când societatea comercială intimată şi Casa de economii din Florenţa semnaseră deja acordul (Convenţia) din 9 august 2005, iar în perioada următoare, până la data de 31 martie 2006 când a fost emisă factura în litigiu, societatea comercială intermediară a avut un singur angajat, directorul, cu o jumătate de normă.
Astfel fiind, în lipsa unor documente care să probeze în concret în ce au constat serviciile de intermediare pretins realizate de societatea comercială, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că serviciile respective au fost efectuate în mod real şi că deducerea TVA aferentă facturii în litigiu reprezintă o operaţiune legală, interpretând şi aplicând greşit dispoziţiile legale incidente.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 145 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal, cu modificările şi completările la data operaţiunilor în litigiu (august 2005 – martie 2006) „Dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, orice persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate şi pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă”.
Deci, o persoană impozabilă care este înregistrată ca plătitor de TVA, are dreptul să deducă această taxă, numai facă este aferentă unor bunuri care i-au fost livrate sau unor servicii care i-au fost prestate în mod efectiv de o persoană impozabilă, dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.
Or, aşa cum s-a argumentat mai sus, în cauză nu există dovezi că serviciile de intermediere ar fi fost prestate în mod efectiv, ceea ce face ca TVA din factura în litigiu să nu îndeplinească cerinţele pentru deductibilitate.
Astfel fiind, instanţa de recurs reţine că motivul de recurs invocat de autoritatea fiscală este întemeiat, urmând ca recursul să fie admis, cu consecinţa desfiinţării soluţiei adoptate de instanţa de fond şi, rejudecând cauza, acţiunea va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 51/CA din 3 februarie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 127/2011. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 131/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
