ICCJ. Decizia nr. 1321/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1321/2011
Dosar nr. 10534/2/2009
Şedinţa publică de la 4 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 10534/2/2009, reclamantul T.P. a chemat în judecată pe pârâtele Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea judecătorească ce o va pronunţa să se dispună:
1. obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) să anuleze, în parte, actul administrativ nr. 1495/1621 din 14 iulie 2009, respectiv punctul 2, privind refuzul de soluţionare a dosarului de opţiune pentru despăgubiri în numerar nr. 02138 din 28 noiembrie 2007 înregistrat la A.N.R.P., referitor la Decizia nr. 722 din 27 aprilie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru suma de 305.697 lei.
2. obligarea pârâtelor să soluţioneze dosarul de opţiune pentru despăgubiri în numerar nr. 02138 din 28 noiembrie 2007 înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor referitor la Decizia 722 din 27 aprilie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi să pună în plată această decizie pentru suma de 305.697 lei, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, conform prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
3. obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la daune de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere, de la trecerea termenului de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi până la emiterea efectivă a actelor administrative de punere în plată, precum şi plata sumei de 305.697 lei, conform prevederilor art. 24 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în raport de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii reclamantului.
La rândul său, în întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii cu privire la capetele 1 şi 3 din cererea introductivă de instanţă, precum şi excepţia prematurităţii cu privire la capătul 2 de cerere.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2360 din 18 mai 2010 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceasta; a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 1 din cererea introductivă de instanţă, pe care l-a respins ca atare; a respins excepţia prematurităţii capătului 2 de cerere; a respins excepţia inadmisibilităţii capătului 3 din cererea introductivă de instanţă; a admis în parte acţiunea reclamantului T.P. formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a obligat pârâta anterior menţionată să soluţioneze dosarul de opţiune referitor la decizia nr. 722 din 27 aprilie 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi să emită titlu de plată în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
1) Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este fondată întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei, această autoritate publică are ca atribuţie emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Pe baza titlului de despăgubire şi a opţiunii persoanei îndreptăţite, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite titlu de conversie şi/sau titlu de plată.
În cauza de faţă, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlu de despăgubire, iar următoarele operaţiuni ce ţin de valorificarea acestuia sunt de competenţa pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
2) Excepţia inadmisibilităţii capătului 1 din cererea dedusă judecăţii este fondată, deoarece reclamantul nu a solicitat anularea unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Mai precis, adresa nr. 1495/1621 din 14 iulie 2009 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor reprezintă un răspuns la petiţiile reclamantului şi nu un act administrativ producător de efecte juridice.
3) Excepţia prematurităţii capătului 2 din acţiune este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 81/2007 prevede că plângerea formulată împotriva deciziei emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor suspendă exerciţiul dreptului de opţiune asupra titlului de despăgubire al titularului. Astfel, legiuitorul a înţeles să se refere şi la litigiile desfăşurate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, în acest sens fiind şi referirea la contestarea în condiţiile Legii contenciosului administrativ şi nu la plângerea înregistrată împotriva Statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
4) Pe fondul cauzei, curtea de apel a reţinut faptul că, prin decizia nr. 722 din 27 aprilie 2006, reclamantului i-au fost acordate despăgubiri în sumă de 305.697 lei, pentru acţiunile deţinute de autorul său la Societatea Anonimă pe Acţiuni „Oltul”.
Reclamantul a contestat cuantumul despăgubirilor acordate prin decizia anterior individualizată, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 208 din 22 ianuarie 2008, a respins acţiunea acestuia.
La data de 28 noiembrie 2008, reclamantul a înregistrat la pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor cererea de opţiune, care nu a fost soluţionată în termenul reglementat de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii aplicabile în materie.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
În urma respingerii acţiunii intimatului-reclamant, prin decizia nr. 208 din 22 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acesta s-a adresat la Curtea de la Strasbourg cu plângere împotriva statului român, plângere care nu a fost soluţionată până în prezent.
În conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ, în contradictoriu cu statul, iar această plângere suspendă exerciţiul dreptului de opţiune asupra titlului de despăgubire al beneficiarului.
Conform alin. (2) al articolului anterior individualizat, valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai după finalizarea procedurii administrative prealabile sau, după caz, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care plângerea formulată în temeiul alin. (1) a fost respinsă.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazul în care, după parcurgerea procedurii administrative prealabile sau, după caz, după parcurgerea procedurii în faţa instanţei judecătoreşti, a fost acordată o sumă mai mare decât cea stabilită în titlul de despăgubire iniţial emis, decizia reprezentând titlul de despăgubire se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor după care se urmează procedura prevăzută în capitolul V1 din lege.
În opinia recurentei, legiuitorul a înţeles să suspende dreptul de valorificare a titlului de despăgubire până la momentul pronunţării unei hotărâri definitive şi irevocabile, implicit, până la emiterea unui nou titlu de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dacă instanţa acordă o sumă mai mare decât cea stabilită în titlul de despăgubire.
În speţa de faţă, având în vedere că există un litigiu pendinte la instanţa de la Strasbourg, care are ca obiect contestaţia împotriva deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, suspendarea exerciţiului dreptului de opţiune cu nr. 02138 din 28 noiembrie 2007 s-a făcut cu aplicarea art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca valorificarea respectivei decizii să se facă după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii instanţei europene.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Intimatul-reclamant este beneficiarul deciziei nr. 722 din 27 aprilie 2006 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (fila 5 dosar fond) prin care i s-au acordat despăgubiri în cuantum de 305.697 lei, în baza art. 13 alin. (1) şi art. 16 alin. (8) şi (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Prin decizia nr. 208 din 22 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 1870 din 27 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost modificată în tot această hotărâre, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantului (filele 6-8 dosar fond).
Intimatul-reclamant a formulat plângere la Curtea de la Strasbourg împotriva soluţiei adoptate de instanţa naţională, plângere care nu a fost soluţionată până în prezent.
În temeiul art. 181 din Capitolul V1 din Titlul VII al legii anterior individualizate, intimatul-reclamant a valorificat decizia aflată în discuţie, adică a solicitat acordarea de despăgubiri în numerar, prin cererea de opţiune înregistrată sub nr. 02138 din 28 noiembrie 2007.
Intimatului-reclamant trebuie să-i fie acordat titlul de plată, cu respectarea dispoziţiilor art. 182 pct. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi ale pct. 182.4 din H.G. nr. 128/2008, adică în ordinea înregistrării cererilor de opţiune, în termen de 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor băneşti în contul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Pe de altă parte, este de menţionat faptul că, potrivit art. 3 din Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, în baza art. 25 şi art. 46 din C.E.D.O., România recunoaşte dreptul la recursul individual în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa drepturilor cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi în Protocolul nr. 4, recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul Protocol adiţional al convenţiei, Strasbourg, 16 septembrie 1963, şi în Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984, pentru cauzele în care violarea drepturilor garantate de aceste texte intervine după intrarea lor în vigoare pentru România.
De asemenea, Înalta Curte reţine că art. 46 paragraful 1 din C.E.D.O. dispune că statele contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale instanţei europene, pronunţate în litigiile în care ele sunt părţi.
În plus, în doctrina europeană, s-a statuat faptul că o hotărâre a instanţei europene a drepturilor omului prin care un stat contractant este condamnat de aceasta pentru încălcarea unui drept garantat de C.E.D.O., dincolo de caracterul ei declarativ şi de efectele juridice pe care le produce inter partes, în realitate, impune statului respectiv obligaţia juridică de a lua două categorii de măsuri: o primă categorie este aceea a măsurilor individuale, ce privesc numai redresarea situaţiei reclamantului; o a doua categorie priveşte situaţia dată de însăşi existenţa, în legislaţia naţională sau în practica autorităţilor statale, a unor dispoziţii sau a unor acţiuni ori inacţiuni ale acestora contrare dispoziţiilor Convenţiei, ceea ce impune adoptarea unor măsuri de ordin general.
Totodată, în raport de art. 41 din C.E.D.O., Curtea a decis în mod constant că hotărârile sale au caracter declarativ, statul în cauză fiind chemat a alege mijloacele juridice de natură să conducă la executarea a ceea ce a decis instanţa europeană că reprezintă „satisfacţia echitabilă” acordată reclamantului.
Obligarea statului la plata unei astfel de satisfacţii reclamantului este consecinţa constatării, în principal, a încălcării unui drept garantat de Convenţie. Or, şi atunci când se discută executarea ei, nu se poate ignora faptul că hotărârea instanţei europene are caracter declarativ.
Din cele anterior expuse, rezultă faptul că în discuţie sunt două proceduri execuţionale distincte: una impusă de Legea nr. 247/2005 şi una rezultată din controlul executării hotărârilor pronunţate de Curtea de la Strasbourg.
Cu alte cuvinte, în raport de cele anterior arătate, în speţa de faţă nu operează suspendarea exerciţiului dreptului de opţiune al intimatului-reclamant, stabilită de legislaţia aplicabilă în materie, până la soluţionarea litigiului aflat pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să soluţioneze dosarul de opţiune referitor la decizia nr. 722/2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi să emită titlul de plată pentru despăgubirile acordate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 2360 din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să soluţioneze dosarul de opţiune referitor la decizia nr. 722/2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi să emită titlul de plată pentru despăgubirile acordate.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1317/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1325/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
