ICCJ. Decizia nr. 1710/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1710/2011
Dosar nr. 9696/2/200.
Şedinţa publică din 23 martie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex" a solicitat, în calitate de reprezentant al membrului de sindicat Martin Nicolae, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, următoarele:
- repararea prejudiciului cauzat membrului de sindicat ca urmare a discriminării prin neacordarea majorărilor salariale de 5%, începând cu 01 ianuarie 2007, faţă de decembrie 2006; 2% începând cu 01 aprilie 2007, faţă de martie 2007; 11 % începând cu 01 octombrie 2007 faţă de septembrie 2007;
- plata dobânzilor legale, calculate conform art. 3 alin 3 din OG 9/2000 începând cu luna ianuarie 2007 şi până în momentul efectuării plăţii efective;
- indexarea sumelor datorate (prin aplicarea coeficienţilor de inflaţie) începând cu momentul naşterii dreptului la despăgubire - 1 ianuarie 2007 şi până la momentul efectuării plăţii efective a drepturilor salariale revendicate ca urmare a discriminării;
- efectuarea menţiunilor privitoare la majorările salariale în dosarul personal al membrului de sindicat.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat în esenţă că, Legea nr. 232 din 06 iulie 2007 pentru aprobarea OG nr. 6/2007 şi OG nr. 10/2007 au prevăzut majorări salariale pentru toţi funcţionarii publici şi personalul contractual din sectorul bugetar, de la aplicarea acestora fiind exceptaţi poliţiştii.
S-a susţinut că prin exceptarea membrului de sindicat de la creşterile salariale menţionate s-a produs o discriminare în sensul art. 2 din OG nr. 137/2000, nejustificată, şi s-a cauzat acestuia un prejudiciu, constând în diminuarea veniturilor acestei categorii de funcţionari în raport cu celelalte categorii, întrucât majorările salariale vizate de actele normative arătate aveau în vedere indexarea salariilor corespunzător inflaţiei existente, inflaţie care afectează toate categoriile de salariaţi, fără deosebire.
Reclamantul a invocat în susţinerea cauzei şi prevederile Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă, art. 16 şi art. 20 din Constituţia României, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Prin sentinţa civilă nr. 2785 din data de 9 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că majorările salariale prevăzute de OG nr. 10/2007 au vizat exclusiv personalul contractual din sectorul bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 şi personalul care ocupă funcţii de demnitate publică prevăzute în anexele II şi III la Legea nr. 154/1998, iar reclamantul funcţionar public cu statut special din cadrul autorităţilor pârâte, nu face parte din categoriile de personal indicate în mod expres şi limitativ în dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 232/2007 care modifică art. 39 din OG nr. 6/2007, OG nr. 10/2007.
A arătat instanţa de fond că aceste dispoziţii, privesc o categorie limitată de personal, respectiv personal contractual şi personal care ocupă funcţii de demnitate publică, neaplicându-se şi poliţiştilor, deoarece nici unul din actele normative indicate în acţiune nu se referă la această categorie profesională.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex", solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii sale.
A susţinut recurentul-reclamant, în esenţă, că interpretarea instanţei de fond, conform căreia poliţiştii sunt excluşi de la indexarea salariilor, pe motiv că aceştia nu fac parte din categoriile de personal indicate în mod expres şi limitativ în dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 232/2007, contravine chiar legii speciale, câtă vreme OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor stipulează clar că salariile prevăzute în acest act normativ se vor indexa în baza reglementărilor care privesc salarizarea personalului din sectorul bugetar.
Examinând sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
In conformitate cu dispoziţiile art. 1 din OG nr. 10/2007, salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit OUG nr. 24/2000 aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit Anexelor nr. 2 şi 3 la Legea nr. 154/1998, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit OG nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, s-au majorat în trei etape.
OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007 prevede la art. 2 că „prezenta ordonanţă se aplică funcţionarilor publici numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată".
Faţă de aceste prevederi şi având în vedere şi faptul că membrul de sindicat reprezentat de către recurent este funcţionar public cu statut special, a cărui salarizare este reglementată de OG nr. 38/2003, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond în mod corect a reţinut că în actele normative care reglementează creşterile salariale pentru anul 2007 nu sunt prevăzuţi şi poliţiştii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate pentru anul 2007.
Pentru poliţişti s-au prevăzut creşteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea nr. 491/2006 privind aprobarea OG nr. 57/2006 pentru modificarea OG nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare pentru funcţiile deţinute.
Reglementarea modalităţii de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituţiile publice constituie opţiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată şi la alte categorii socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.
Susţinerile recurentului bazate pe interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 43 din OG nr. 38/2003 şi art. 48 din OG nr. 6/2007 sunt nefondate.
Aceste dispoziţii, de referire generală, nu pot avea efectul urmărit de către recurent, în condiţiile în care normele ce prevăd aceste creşteri se aplică, distinct şi diferenţiat, câte unei categorii specifice din „personalul bugetar", individualizate potrivit voinţei legiuitorului.
Pe de altă parte, neacordarea de către legiuitor a majorărilor salariale şi poliţiştilor nu contravine principiului egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeaşi situaţie.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenţilor, în sensul art. 14 din Convenţie, nu poate fi reţinută.
În plan naţional, în sensul dispoziţiilor OG nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte, cum este cazul de faţă.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Prin urmare, nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimatul să recunoască recurentului majorările salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept.
Faţă de cele menţionate şi având în vedere şi deciziile Curţii Constituţionale, Curtea constată că instanţa de fond nu avea competenţa de a obliga pârâţii să acorde recurentului-reclamant drepturi salariale prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariaţi, decât cea din care face parte membrul de sindicat reprezentat.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge recursul formulat de către Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex" în calitate de reprezentant al Membrului de Sindicat Martin Nicolae împotriva sentinţei civile nr. 2785 din data de 9 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1703/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1730/2011. Contencios. Strămutare. Fond → |
|---|
