ICCJ. Decizia nr. 2155/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2155/2011
Dosar nr. 502/2/2010
Şedinţa publică din 12 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă:
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele.
Prin sentinţa nr. 3075 din 23 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta M.A. în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe şi a obligat această autoritate prin Ambasada României la Chişinău să stabilească data, într-un interval de timp de maxim 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de obligare, la care reclamanta va fi invitată pentru depunerea cererii şi a actelor doveditoare pentru redobândirea cetăţeniei române.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei să constate refuzul nejustificat al autorităţii publice pârâte de a proceda la invitarea sa pentru depunerea cererii de redobândire a cetăţeniei române prin comunicarea unei date când urmează să se prezinte la Ambasada României din Republica Moldova cu sediul în Chişinău.
Calea urmată de reclamantă de a solicita pârâtului prin Ambasada României din Republica Moldova să-i primească cererea de redobândire a cetăţeniei române este reglementată de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, republicată, astfel că atitudinea autorităţii pârâte de a nu soluţiona cererea reclamantei se încadrează în ipoteza refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri reglementată de Legea nr. 554/2004, conform accepţiunii dată de art. 2 alin. (1) din lege.
A mai stabilit această instanţă că susţinerile pârâtului în sensul că numărul de 360.000 cereri de intenţie ale cetăţenilor moldoveni, înregistrate şi care se soluţionează în ordine cronologică în raport cu data înregistrării precum şi faptul că înaintea cererii reclamantei sunt cereri cu număr de înregistrare anterior, nu sunt de natură a înlătura obligaţia sa de soluţionare a cererii reclamantei.
Deasemenea, Curtea a mai apreciat modificarea legislativă poate fi invocată fată de solicitanţii care se adresează Ambasadei României din Chişinău pentru a depune cereri de redobândire a cetăţeniei, după apariţia OUG nr. 5/2010. Autoritatea pârâtă are posibilitatea să îndrume solicitanţii, dar nu poate să oblige reclamanta, care a aşteptat mai mult de trei ani să înregistreze cererea de redobândire cetăţenie, să depună aceleaşi diligente la alte autorităţi publice din moment ce legea a menţinut şi posibilitatea urmată de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a reţinut refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea într-un termen rezonabil, întrucât răspunsul administrativ emis în aceste situaţii de MAE nu încorporează un refuz şi, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca fiind nejustificat.
A susţinut recurentul că, temeiul de drept care a permis reprezentanţilor Secţiei consulare a Ambasadei României de la Chişinău să programeze solicitanţii pentru depunerea cererilor de redobândire a cetăţeniei române a fost HG nr. 1723 din 14 octombrie 2004, privind aprobarea Programului de măsuri pentru combaterea birocraţiei în programul de relaţii cu publicul", art. 6, anexa 1, lit. A), punctul III - f.
A mai arătat recurentul că, la data formulării recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori prin deschiderea unei noi locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău, precum şi prin deschiderea consulatelor generale de la Cahul şi Bălţi.
Mai mult, începând cu data de 16 august 2010, în toate locaţiile consulare din Republica Moldova (la Chişinău, Cahul şi Bălţi) procesarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române are loc fără programare şi fără a mai fi necesară formularea unei scrisori de intenţie.
Recurentul a invocat, totodată, prevederile OUG nr. 5/2010, potrivit căreia cetăţenii moldoveni, categorie ce se încadrează în dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 21/1991, pot depune cererea şi la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, fără nicio restricţie în ce priveşte situarea domiciliului sau condiţionat de obţinerea dreptului de şedere în România ori de o programare prealabilă.
A apreciat recurentul că vătămarea produsă în circumstanţe care exclud culpa autorităţii administrative solicitate, nu era aptă a atrage condamnarea acesteia deoarece se încalcă atât norma specială (potrivit Legii nr. 554/2004, refuzul trebuie să fie nejustificat,) cât şi principiul mai larg de drept ce statuează că nu există obligaţie corelativă unui drept imposibil de executat (în cazul pârâtului reconsiderarea relaţiilor bilaterale a dovedit că această imposibilitate a fost temporară).
Totodată recurentul a susţinut că, în lipsa unui temei legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire ale cetăţeniei române.
In ceea ce priveşte caracterul rezonabil al duratei unei proceduri, în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut că aceasta se determină în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de Jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente (cauza Katte Klitsche de la Grange, Hozee c/Olanda, Phillis c/Grecia, Ceteroni c/Italia).
In fine, recurentul pârât a arătat că stabilirea, în cadrul activităţii MAE, a unei ordini cronologice de procesare a cererilor de redobândire a cetăţeniei nu poate fi asimilată unui refuz nejustificat şi că ordinea internă stabilită de MAE nu încorpora un refuz de soluţionare a cererii de depunere a dosarului ci prevedea condiţiile concrete în care acesta urmează să fie procesat, fără ca autoritatea publică solicitată să se derobeze de la îndeplinirea obligaţiei prevăzute de Legea nr. 21/1991.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Instanţa de control judiciar constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 304 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legata de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil" este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie « civilă », dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
In opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
In cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii - septembrie 2006, cu revenire septembrie 2009 - şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
In ceea ce priveşte modificarea legislativă intervenită prin OUG nr. 5/2010, instanţa constată că aceste dispoziţii sunt ulterioare momentului introducerii acţiunii şi nu au putere retroactivă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei nr. 3075 din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2148/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2174/2011. Contencios → |
|---|
