ICCJ. Decizia nr. 221/2011. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 221/2011
Dosar nr. 5151/1/2010
Şedinţa publică de la 18 ianuarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 31 din 25 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC I.T.R.S. SRL Turda în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj (D.G.F.P. Cluj) şi a dispus anularea, în parte, a deciziei nr. 362 din 30 iunie 2008 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de pârâtă în sarcina reclamantei şi a deciziei nr. 142 din 30 septembrie 2008 emisă de aceeaşi pârâtă, în sensul omiterii din anexa nr. 13 a Deciziei nr. 362 din 30 iunie 2008 a facturii emise de S.C.F.D.F.E.E. E.T.N. SA în valoare de 62..432.244 lei vechi, a facturii emise de SC T.S. SRL în valoare de 30.817.004 lei vechi, a facturii emise de R.A.T.A.C.F.L. Turda în valoare de 4.601.587 lei, a facturii nr. 5623333 din 15 martie 2003 emisă de R.T. în valoare de 11.953.325,09 lei vechi şi recalcularea sumelor datorate în consecinţă.
Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate şi a fost încuviinţat onorariul expertului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond, a reţinut, în esenţă următoarele:
Prin Decizia de impunere nr. 362 din 30 iunie 2008 emisă de Activitatea de Inspecţie Fiscala Cluj, au fost stabilite în sarcina reclamantei SC I.T.S. SRL Turda obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 743.486 lei, reprezentând debit suplimentar şi majorări de întârziere la sursele impozit pe profit şi taxa pe valoarea adăugată, obligaţii reţinute ca datorate bugetului de stat în baza constatărilor din Raportul de inspecţie fiscală parţială întocmit la data de 27 iunie 2008 şi înregistrat la organul fiscal sub nr. 3.139 din 30 iunie 2008.
Perioada supusa inspecţiei fiscale a fost: 01 ianuarie 2003-31 decembrie 2007 - pentru impozit pe profit; şi 01 ianuarie 2003-31 martie 2008 pentru TVA.
În urma verificării efectuate, organele de inspecţie fiscală au constatat, în esenţă următoarele: societatea a procedat la stornarea unor venituri din închirierea de utilaje către SC I.P.E.E. SA Curtea de Argeş, nu a calculat corect diferenţele de curs "; valutar aferente creanţelor în valută, încălcând prevederile Ordinului M.F. nr. 306/2002 şi ale Ordinului nr. 1752/2005, a înregistrat în evidenţa contabilă documente care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, a înregistrat cheltuieli cu amortizarea aferentă mijloacelor fixe care nu erau folosite datorită reducerii activităţii de producţie şi a încasat avansuri de la SC M.T.K. SRL pentru care nu au fost emise facturi fiscale, motiv pentru care au fost stabilite în sarcina agentului economic obligaţiile fiscale suplimentare în suma totala de 743.487 lei aşa cum sunt menţionate la Cap. VI ";Sinteza constatărilor inspecţiei fiscale"; din Raportul de inspecţie fiscală.
Împotriva deciziei de impunere nr. 362 din 30 iunie 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală, reclamanta a formulat contestaţie administrativă, soluţionată prin decizia nr. 142 din 30 septembrie 2008 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, în sensul respingerii ca neîntemeiată.
Reclamanta a solicitat anularea deciziei de impunere nr. 362 din 30 iunie 2008 şi a deciziei nr. 142 din 30 septembrie 2008 privind soluţionarea contestaţiei, apreciind că sunt nelegale.
Analizând probele dosarului şi concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, instanţa de fond a reţinut cu privire la excepţia invocată de reclamantă privind prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale pentru anii 2003-2004, în baza dispoziţiilor art. 91 coroborat cu art. 98 C. proc. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, că este nefondată.
În acest sens, a reţinut că dispoziţiile care reglementează aplicarea în timp a noilor norme de procedură din cuprinsul art. 231 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2008 privind Codul de procedura fiscala, statuează că termenele în curs la data intrării în vigoare a codului se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă, conform principiului tempus regit actum, deci potrivit normelor legale aplicabile în momentul naşterii fiecărui raport juridic, în acelaşi sens fiind şi considerentele Deciziei nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, publicată în M.Of. al României, partea 1, nr. 730 din 30 octombrie 2007.
Pentru perioada ianuarie 2003-decembrie 2003, instanţa a reţinut că norma legală în vigoare la data la care a început să curgă prescripţia extinctivă a dreptului organului de inspecţie fiscala de a stabili obligaţii suplimentare, este O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal.
Cu alte cuvinte, termenul de prescripţie a dreptului organelor de inspecţie fiscala de a stabili obligaţii fiscale suplimentare pentru perioada ianuarie 2003-decembrie 2004 este de 5 ani, de la data la care a expirat termenul de depunere a deconturilor de TVA şi a declaraţiei de impozit pe profit pentru perioada verificată, iar inspecţia fiscală finalizată la 27 iunie 2008 apare ca fiind realizată din această perspectivă în interiorul termenul stabilit de legiuitor la momentul la care a început să curgă acest termen .
1. Cu privire la aspectele de fond ale cauzei, respectiv la suma de 249.461 lei stornată de societatea reclamantă în luna martie 2003 şi care nu a fost acceptată de organul de control în vederea diminuării veniturilor, în opinia reclamantei nelegal calculată, instanţa de fond a reţinut că documentul justificativ care a stat la baza înregistrărilor în contabilitate în intervalul 01 noiembrie 2002 - 31 martie 2003, a fost Contractul nr. 4252 din 01 noiembrie 2002 încheiat între SC I.T.R.S. SRL si SC I.P.E.E. SRL Curtea de Argeş, contract de închiriere utilaje, unicul document în raport de care organele fiscale puteau verifica legalitate operaţiunilor contabile realizate.
A reţinut instanţa că actul adiţional nr. 1442 din 16 aprilie 2003 la contractul de închiriere prin care a fost modificat preţul contractului, în sensul diminuării de la 15.000Euro/luna la 100.000.000ROL+TVA, produce efecte în mod valabil doar de la momentul încheierii sale, respectiv 16 aprilie 2003 şi nu de la un moment anterior stabilit în mod arbitrar, chiar dacă au convenit ambele părţi, clauzele contractuale neputând avea efecte retroactive .
Susţinerea reclamantei, potrivit căreia, preţul contractului de închiriere utilaje s-a modificat pentru lunile noiembrie 2002 - martie 2003 inclusiv, potrivit notei nr. 127 din 31 martie 2003 prin care au fost modificate clauzele contractului, nu a fost primită de instanţă, întrucât până la momentul modificării convenţiei cu noile clauze contractuale, contractul a fost în vigoare, primind efectele asigurate de art. 969 C civ., astfel că modificarea retroactivă a dispoziţiilor contractuale invocată de reclamantă nu poate opera.
Au fost înlăturate astfel apărările reclamantei potrivit cărora, organele fiscale au încălcat flagrant voinţa părţilor contractante întrucât nu au făcut diferenţa dintre negotium iuris şi instrumentum probationes atunci când au reţinut că actul adiţional la contractul de închiriere nu se aplică perioadei anterioare semnării sale, respectiv noiembrie 2002-martie 2003, instanţa apreciind că distincţia dintre cele două se realizează în ipoteza în care se pune în discuţie regimul valorii probatorii, ceea ce nu este cazul în speţă .
În acest context, instanţa a constatat că operaţiunea de stornare nu a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 82/1991, astfel că, în mod corect a fost respinsă diminuarea retroactivă a veniturilor cu suma de 249.461 lei şi nu a fost acceptat la deducere nici TVA în sumă de 47.397 RON, aferent sumelor stornate.
2. Referitor la susţinerile reclamantei vizând nelegalitatea actelor de control încheiate de organele de control prin aplicarea unui curs valutar eronat şi calcularea eronată a diferenţelor de curs valutar, instanţa a constatat că sunt infirmate de probatoriul administrat în cauză, din care rezultă că s-a utilizat un curs valutar corect, comunicat de BNR pentru data de 31 decembrie 2003 de 40.994 lei pentru 1 Euro, iar cursul de 41.117 lei menţionat de reclamantă a fost stabilit pentru data de 03 ianuarie 2004, împrejurare care nu este conformă prevederilor art. 1 alin. (2) din H. G. nr. 155/1997 privind efectuarea şi reflectarea în contabilitate a operaţiunilor în valută, publicată în M.Of. al României nr. 77/1997, situaţia fiind similară şi în ceea ce priveşte reevaluarea datoriilor la închiderea exerciţiului financiar 2004, respectiv la evaluarea tranzacţiilor efectuate în perioada verificată.
3. Referitor la îndeplinirea condiţiei privind calitatea de document justificativ a facturilor evidenţiate şi analizate de organele fiscale, instanţa de fond a apreciat concluzia raportului de expertiză ca fiind conformă cu dispoziţiile legale, reţinând că termenul de document justificativ astfel cum este acesta reflectat de Legea contabilităţii nr. 82/1991, OMFP nr. 414/2002, H.G. 831/1997 şi Codul fiscal a fost interpretat în mod corect.
Instanţa a constatat că au fost respectate prevederile art. 9 alin. (7) din Legea nr. 414/2002 potrivit cu care, cheltuielile nedeductibile sunt, între altele, cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la baza un document justificativ, potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii.
Facturile emise după data de 01 ianuarie 2004 trebuie însă analizate prin raportare la prevederile art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal, iar lipsa anumitor elemente sau înscrierea lor greşită poate fi corectată potrivit dispoziţiilor art. 159 din Legea nr. 571/2003 în condiţiile şi termenele astfel stabilite, fără ca acestea să piardă valoarea de document justificativ astfel cum au reţinut organele de control fiscal.
În raport de aceste prevederi legale, instanţa apreciat că se încadrează în categoria documentelor justificative: facturile emise de SC F.D.F.E.E. E.T.N. SA - în valoare de 62.432.244 lei vechi din care: valoare fără TVA 52.595.329 lei vechi şi TVA 9.836.3 I 5 lei vechi; factura emisă de SC T.S. SRL în valoare de 30.817.004 lei vechi, din care 4.920.362 lei vechi TVA, iar baza TVA 25.896.642 lei vechi; facturile emise de R.A.T.A.C.F.L. Turda în valoare de 4.601.587 lei vechi din care 3.866.880 lei vechi valoare fără TVA şi 734.707 lei vechi valoare TVA; factura 562333311 din 5 mai 2003 emisă de R.T. în valoare totală de 11.953.325,09 lei vechi, din care valoare fără TVA de 10.044.810,84 lei vechi si valoare TV A de 1.908.5 14.25 lei vechi, facturile emise de M.T.C. Impex SRL - în valoare totală de 702.433.142 lei vechi, din care 590.279.952 lei vechi valoare fără TV A şi 112. 153. 190 lei valoare TVA.
În ce priveşte facturile emise de M.T.C. IMPEX SRL, aşa cum rezultă din raportul de expertiză, acestea au înscris la codul fiscal al cumpărătorului alte coduri fiscale decât ale filialei sau sediului social al SC I.T.R.S. SA, iar denumirea cumpărătorului este incompletă.
Având în vedere că bunurile înscrise pe facturi reprezintă materie primă pentru desfăşurarea procesului de producţie - respectiv obţinerea de venituri - şi contravaloarea acestora fiind achitate furnizorului prin virament bancar, rezultă că operaţiunea economică reprezintă operaţiune economică reală.
S-a reţinut, aşadar, că aceste facturi puteau fi corectate in timpul controlului, conform prevederilor H.G. nr. 1579 din 28 decembrie 2007 şi astfel să întrunească condiţiile necesare pentru a fi considerate documente justificative în sensul dat de actele normative aplicabile.
Pentru aceleaşi argumente şi dispoziţii legale, instanţa a reţinut că nu se încadrează în categoria documentelor justificative: facturile emise de A.G.R.S. SRL - în valoare totală de 15.275.000 lei vechi din care 12.836.134,45 lei vechi valoare fără TVA şi 2.438.865,58 lei valoare TVA; facturile emise de SC L.G. ROMÂNIA SRL - în valoare totală de 23.660.031 lei vechi, din care 19.882.378 lei vechi valoare fără TVA şi 3.777.653 valoare TV A, iar impozitul pe profit calculat exclusiv pentru facturile prezentate în anexa la obiectivele expertizei şi care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ este în valoare totală de 817,96 RON.
4. Referitor la sumele încasate de la SC M.K. SRL în perioada 2005-2006 şi, respectiv, încadrarea acestor operaţiuni ca avansuri, în condiţiile în care reclamanta susţine că sumele în cauza reprezentau împrumuturi acordate de o persoană afiliată, instanţa a reţinut că aserţiunile reclamantei în acest sens nu sunt confirmate de reflectarea în documentele contabile a operaţiunilor care confirmă reţinerile organelor de control fiscal.
În concret, a constatat că la data de 16 iunie 2005 s-a încheiat un contract de împrumut, fără număr, între SC I.T.R.S. SA si SC M.K. SRL - persoane juridice afiliate, suma împrumutată de 500.000 EUR urmând a fi transferată in contul RO20RZBROOOO060002625629, deschis la RAIFEISSEN BANK SUC.TURDA, în trim. III+IV suma în cuantum de 300.000 EUR, împrumutul fiind liber de dobândă iar termenul limită de rambursare,30 iunie 2006.
Expertiza a relevat că în lunile iunie şi iulie 2005, I.T.R.S. SRL a încasat de la M.K. suma de 1.111.109 lei (516.850 lei+594.259Iei) echivalentul a 308.643 EURO, în contul indicat în contractul de împrumut.
Sumele cu care M.K. a creditat SC I.T.R.S. SA proveneau din credit asociat, M.A. şi T.C. şi au fost transferate în mod eronat, cu explicaţia ";avans marfa"; şi contabilizate ca atare la SC I.T.R.S. SA.
La sfârşitul lunii septembrie 2005, soldul datoriei SC I.T.R.S. SA către M.K. era de 885.934 lei, şi la aceeaşi data, M.K. înregistrează stingerea unei datorii către asociatul M.A., prin cesionarea creanţei deţinută de acesta asupra SC I.T.R.S. SA - la valoarea de 898.959,30 lei.
Instanţa mai reţine că potrivit raportului de expertiză, operaţiunea nu a fost adusă la cunoştinţa debitorului cedat, la data de 30 septembrie 2005, ci la închiderea exerciţiului, când s-a şi înregistrat în contabilitate.
Prin urmare, la data de 31 decembrie 2005, SC I.T.R.S. SA, stinge datoria în suma de 742.152,25 lei (aflată în sold la 31 decembrie 2005) prin creditarea contului 4551.001- „ Asociaţi conturi curente M.A.”, astfel încât la data de 01 ianuarie 2006, soldul datoriei către M.K. era zero.
Din extrasele de cont anexate la nota de constatare întocmită de către Garda Financiară, rezultă faptul că sumele încasate de la SC M.T.K. SRL, reprezintă avansuri contravaloare marfă şi au fost înregistrate în evidenţa contabilă SC I.T.R.S. SA în creditul contului 419.4 - ";Clienţi creditori M.K.";.
Organele de inspecţie fiscală au prezentat operaţiunile derulate prin contul 419.4 - ";Clienţi creditori M.K."; , încasare avansuri marfă, facturi emise şi restituire avansuri în anexa 12 la Raportul de inspecţie fiscala, pe perioada mai 2005-martie 2006, rezultând la sfârşitul lunii martie 2006 un avans încasat de la SC M.T.K. SRL şi nerevendicat de către aceasta în sumă de 344.759 lei din care T.V.A. în suma de 55.046 lei, astfel încât suma de 289.713 lei (344.759-55.046 lei) a fost considerată ca venit şi impozitată la SC I.T.S. SRL.
Prin urmare, instanţa a apreciat că o convenţie nu poate fi calificată şi realizată doar în raport de denumirea acesteia, ci în raport de clauzele din cuprinsul acesteia şi valenţele pe care părţile înţeleg să la acorde, privind modalitatea în care respectivele operaţiuni sunt reflectate în contabilitate .
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au formulat recurs atât reclamanta SC I.T.S. SRL. cât şi pârâta Direcţia Finanţelor Publice a judeţului Cluj.
În motivarea recursului declarat de reclamantă, se critică hotărârea instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică, invocându-se dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 231 C. proc. fisc. privind calculul termenului de prescripţie al dreptului de a stabili obligaţii fiscale şi dispoziţiile art. 98 C. proc. fisc., reţinând în mod eronat că termenul de prescripţie se calculează raportat la momentul naşterii fiecărui raport juridic şi nu prin raportare la data efectuării inspecţiei fiscale.
În ceea ce priveşte decizia organelor fiscale de reîntregire a veniturilor aferente anului 2003 cu suma de 249.461 lei stornată de societate în luna martie 2003 recurenta consideră că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca fiind corectă şi legală această decizie, întrucât modificarea condiţiilor contractuale cu acordul părţilor implicate în derularea unor contracte este posibilă, însă aceasta nu poate avea efecte retroactive.
Consideră recurenta că în mod neîntemeiat instanţa de fond a considerat că modificarea retroactivă a dispoziţiilor contractuale nu poate opera şi că actul adiţional nr. 1442 din 16 aprilie 2003 produce efecte doar de la momentul încheierii sale.
Un alt aspect de nelegalitate al deciziilor atacate soluţionat greşit de către instanţa de fond, constă în aplicarea unui curs valutar eronat şi implicit calcularea eronată a diferenţelor de curs valutar.
Astfel, susţine recurenta că, în mod netemeinic, instanţa de fond a reţinut că pentru anul 2004 au fost înregistrate cheltuieli cu diferenţe de curs valutar în sumă de 268.956, fără a avea la bază documente legale, apreciind ca fiind corect cuantumul cheltuielilor deductibile în sumă de 167338 lei stabilit de organele fiscale.
Apreciază recurenta că organele fiscale au calculat pentru anii 2004 şi 2005 în mod greşit, întrucât s-au utilizat cursuri de schimb leu/Euro diferite de cele comunicate de BNR.
În ceea ce priveşte calitatea de document justificativ a unor facturi, recurenta apreciază că din dispozitivul sentinţei atacate a fost omisă factura emisă de S.C. „M.T.C. Impex” SRL, în valoare de 702.433.142 lei vechi, solicitând îndreptarea acestei erori.
Se critică sentinţa atacată de către recurenta reclamantă şi pentru faptul că împrumutul acordat de S.C. „M.K.” SRL a fost considerat fără niciun temei legal „încasare avansuri marfă”, ceea ce a condus la calificarea ca venit a sumei de 289.713 lei şi la colectarea TVA în sumă de 55.046 şi calcularea de accesorii, deşi sumele în cauză reprezentau împrumuturi acordate de o persoană afiliată, permise de lege şi care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la TVA.
În ceea ce priveşte onorariul expertului încuviinţat de instanţa de fond, recurenta-reclamantă solicită diminuarea acestuia.
În motivarea recursului formulat de recurenta-pârâtă Direcţia Finanţelor Publice a judeţului Cluj se critică hotărârea pronunţată de prima instanţă sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se că în mod greşit instanţa de fond a dispus anularea în parte a deciziei nr. 362 din 30 iunie 208 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată, în sensul omiterii din anexa nr. 13 a deciziei a facturilor emise de S.C. „F.D.F.E.E. E.T.N.” SA în valoare de 62.432.244 lei Vechi, de S.C. „T.S.” SRL în valoare de 30.817.004 lei vechi, de R.A.T.A.C.F.L. Turda în valoare de 4.601.587 lei şi a facturii emise de R.T. în valoare de 11.953.325,09 lei vechi şi recalcularea sumelor datorate în consecinţă.
Considera recurenta că în mod greşit instanţa de fond şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză în sensul că a apreciat ca fiind documente justificative legale facturile din anul 2003, deşi acestea nu îndeplineau condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 82/1991, art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 831/1997, coroborate cu prevederile art. 29, B lit. a) din Legea nr. 345/2002.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursurile formulate, ca nefondate, având în vedere următoarele considerente:
În fapt, prin sentinţa atacată, instanţa de fond a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC I.T.R.S. SA în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice, dispunând anularea în parte a Deciziei nr. 362 din 30 iunie 2008 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj şi a deciziei nr. 142 din 30 septembrie 2008 privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia finală nr. 362 din 30 iunie 2008 prin care au fost reţinute în sarcina contestatoarei obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 743.487 lei, reprezentând debit suplimentar şi accesoriile aferente.
Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că acesta este nefondat.
Astfel în ceea ce priveşte criticile recurentei cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale pentru anii 2003 – 2004, instanţa de control judiciar constată că acestea sunt nefondate, având în vedere dispoziţiile art. 231 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicat potrivit cărora, „termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă”.
Potrivit acestor dispoziţii legale cu caracter general sunt reglementate termenele care au început să curgă sub imperiul legilor anterioare şi pentru care, legiuitorul a statuat că rămân supuse vechilor reglementări ca excepţie expresă de la principiul neretroactivităţii, în acest sens fiind şi considerentele Deciziei nr. V din 15 ianuarie 2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În speţă, organele de inspecţie fiscală au verificat perioada ianuarie 2003 – decembrie 2003, norma legală în vigoare, la data la care a început să curgă prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii suplimentare, fiind O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal cu modificările ulterioare, respectiv dispoziţiile art. 21 lit. a) şi b) potrivit cărora, termenul este de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a decontului de TVA şi a declaraţiei de impozit pe profit, pentru perioada verificată.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa de control judiciar reţine că în mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind neîntemeiată excepţia privind prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale aferente perioadei 2003 – 2004.
În ceea ce priveşte criticile recurentei reclamante vizând aspectele de fond ale cauzei, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, instanţa de fond reţinând în mod corect, în baza probatoriului administrat în cauză, inclusiv a expertizei contabile efectuate faptul că sumele reprezentând obligaţii fiscale suplimentare sunt datorate.
Astfel, în ceea ce priveşte suma de 249.461 lei reprezentând venituri din închirieri utilaje către SC „I.P.E.E.” SA încasate pentru perioada noiembrie 2002 – martie 2003, în baza contractului nr. 10 din 1 noiembrie 2002, sumă stornată în evidenţa contabilă a societăţii, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei cu privire la legalitatea acestei operaţiuni în raport de prevederile art. 969 C. civ. şi necesitatea diminuării retroactive cu această sumă a veniturilor în baza actului adiţional nr. 1442 din 16 aprilie 2003, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reţinut şi de către instanţă prin sentinţa criticată în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată potrivit cărora, orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate.
Într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante însă, modificarea condiţiilor cu acordul părţilor deşi posibilă, nu poate avea efect retroactiv, cu implicaţii asupra unor operaţiuni economice, respectiv înregistrări contabile deja efectuate, în speţă nefiind vorba de o eroare de înregistrare care să permită stornarea operaţiunii.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea unui curs valutar eronat şi calculul eronat aplicat diferenţelor de curs valutar cu consecinţa stabilirii unui profit suplimentar nedatorat, instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind neîntemeiate.
Astfel, cum rezultă din materialul probator administrat în cauză de către instanţa de fond, inclusiv din raport de expertiză efectuat în cauză recurenta reclamantă fie nu a calculat, fie a calculat eronat diferenţele de curs valutar aferente creanţelor valutare, existente la finele anilor 2003-2005, rezultând o diferenţă de 407.474 lei luată în calcul ca venituri la stabilirea profitului impozabil pentru anii respectiv.
Criticile recurentei-reclamante cu privire la neadmiterea deductibilităţii unor facturi considerate ca neavând caracter de documente justificative, respectiv susţinerile acesteia cu privire la omiterea facturii emise de S.C. „M.T.C. Impex” SRL în valoare de 702.433.142 lei vechi, nu pot fi reţinute.
Astfel, cum rezultă din materialul probator administrat în cauză cât şi în raportul de expertiză facturile respective nu cuprind elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal.
În consecinţă, aceste facturi nu au valoare de documente justificative, având în vedere că datele eronate sau incomplete, nu au fost corectate de către recurenta-reclamantă conform dispoziţiilor art. 159 C. fisc. pe perioada efectuării controlului fiscal.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei-reclamante cu privire la omisiunea includerii acestor facturi în dispozitivul sentinţei atacate, întrucât astfel cum rezultă din examinarea considerentelor instanţei, (respectiv penultimul alineat – fila 30 din hotărâre) acţiunea fiind admisă în parte, respectivele facturi nr. 5955240 din 30 martie 2005 şi nr. 8344508 din 8 februarie 2005 în valoare de 702.433.142 lei vechi, nu au fost menţionate.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante cu privire la sumele încasate de către recurenta-reclamantă SC I.T.R.S. SA de la S.C. „M.K.” SRL, sume reţinute ca reprezentând venit în sumă de 284.713 lei şi 55.046 lei TVA cu accesoriile aferente deşi respectivele sume reprezentau împrumuturi acordate de o persoană afiliată, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, instanţa de fond reţinând în mod corect în baza examinării întregului material probator administrat în cauză, că sumele respective reprezintă un avans încasat de la S.C. „M.K.” SRL şi nerevendicat de aceasta, natura juridică a acestor sume fiind stabilită nu numai în raport de denumirea contractului încheiat între părţi „contract de împrumut” ci şi de înregistrările în documentele contabile a operaţiunilor efectuate.
Ori în cauză aceste sume au fost reflectate ca avansuri contravaloare marfă fiind înregistrate în contul 419.4 „Clienţi creditori M.K., ceea ce nu justifică susţinerile recurentei cu privire la natura juridică a sumei respective de „împrumut”.
În ceea ce priveşte cererea recurentei-reclamante privind reducerea onorariului expertului încuviinţat de instanţa de fond, aceasta urmează a fi respinsă având în vedere dispoziţiile art. 202 alin. (2) şi art. 274 alin. (2) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, Înalta Curte constată că este nefondat.
Criticile formulate de recurentă vizează în principal, încadrarea facturilor emise de către S.C. F.D.F.E.E. E.T.N., S.C. T.S. SR; R.A.T.A.C.F.L. Turda şi R.T. în categoria documentelor justificative deşi acestea nu erau completate cu toate elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, la data întocmirii acestora.
Aceste critici urmează a fi înlăturate, întrucât instanţa de fond şi-a însuşit în mod corect concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză cu privire la valabilitatea acestor facturi ca documente justificative.
Astfel cum rezultă din examinarea facturilor respective acestea au fost emise fără a avea înscris codul fiscal al cumpărătorului ci al filialei acestuia însă realitatea operaţiunilor economice nu poate fi contestată, conţinutul acestora referindu-se la consumul de energie electrică sau servicii de telefonie pe care societatea reclamantă le-a efectuat la adresa unde îşi desfăşura activitatea.
În ceea ce priveşte menţionarea eronată a codului fiscal al filialei în cazul facturii nr. 9415201 din 31 ianuarie 2003 emisă de T.S. SRL, în mod corect s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor legale pentru a fi considerată document justificat, întrucât potrivit acestora, sunt obligatorii doar datele de identificare ale furnizorului conform dispoziţiilor prevăzute la pct. 2.4 Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile formulate ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj şi SC I.T.R.S. SA Turda împotriva sentinţei nr. 31 din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 220/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 222/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
