ICCJ. Decizia nr. 2230/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2230/2011
Dosar nr. 7063/2/2009
Şedinţa publică de la 14 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond.
Prin Sentinţa civilă nr. 2669 din data de 2 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de către reclamanta SC I.O.R. SA în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi, în consecinţă, a anulat măsurile de la punctele 2, 3 şi 4 dispuse prin procesul-verbal de control din 19 august 2008 al pârâtei şi Decizia nr. 4 din 15 ianuarie 2009 în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei referitoare la aceste măsuri.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în anii 2006-2007 reclamanta a emis mai multe facturi pentru utilităţi (energie electrică, apă) către societăţile cu care avea contracte de închiriere, încadrându-se în dispoziţiile art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 prin faptul că presta, real şi în mod continuu, servicii de livrare a energiei electrice şi apei.
Curtea a apreciat neîntemeiate susţinerile organelor de control, potrivit actelor contestate şi întâmpinării depuse în cauză, privind întârzierea în înregistrarea contabilă a acestor facturi, cu consecinţa denaturării veniturilor şi profitului impozabil, precum şi TVA aferentă, arătând că aceste întârzieri se datorau unor împrejurări obiective.
A mai arătat instanţa fondului că legea nu prevede obligativitatea ca reclamanta să fie prin esenţă prestator specializat de astfel de servicii.
În aceste condiţii, nu se poate reţine că reclamanta a încălcat legea contabilităţii şi nici nu se impune recuperarea amenzii contravenţionale de la persoanele răspunzătoare, nici recalcularea profitului impozabil pentru trimestrele I-IV şi total pe anii 2006 şi 2007, precum şi pentru trimestrul I 2008.
Curtea a constatat, însă, ca fiind legală şi temeinică măsura stabilită în privinţa recuperării sumei de 8.649 lei reprezentând drepturile salariale ale cenzorilor pentru perioada ianuarie-martie 2007, cu motivarea că din anul 2006 reclamanta a îndeplinit criteriile de mărime pentru a fi necesară auditarea sa, astfel că, raportat la dispoziţiile art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 75/1999 şi ale ordinului MFP nr. 1752/2005, în anul 2007 cenzorii nu mai puteau desfăşura nicio activitate, chiar dacă aceasta se referea la anul anterior.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termenul legal, atât reclamanta SC I.O.R. SA, cât şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
2.1. În recursul formulat, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a dat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Astfel, argumentează autoritatea publică recurentă, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, republicată, „orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”.
De asemenea, mai arată autoritatea recurentă, potrivit art. 152 alin. (3) din Ordin M.F.P. nr. 1752/2005 „În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”.
Autoritatea recurentă a mai susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 155 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 C. fisc., în vigoare la data respectivă, potrivit cărora „Pentru livrări de bunuri factura fiscală se emite la data livrării de bunuri, iar pentru prestări de servicii, cel mai târziu până la finele lunii în care prestarea a fost efectuată”.
2.2. În recursul formulat, societatea comercială reclamantă SC I.O.R. SA a invocat, generic, dispoziţiile C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond a dat o soluţie netemeinică şi nelegală, ignorând faptul că abia prin Hotărârea A.G.A. nr. 2 din 5 martie 2007 s-a aprobat revocarea cenzorilor şi numirea unui auditor financiar, astfel că plata salariilor pe trimestrul I 2007 pentru activitatea desfăşurată de cenzori a fost „corectă şi în conformitate cu prevederile legale”.
3. Soluţia instanţei de recurs.
3.1. Recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este întemeiat şi va fi admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, Direcţia de control financiar din cadrul A.N.A.F. a efectuat un control financiar, în baza prevederilor generale ale Legii nr. 30/1991 privind organizarea funcţionarea controlului financiar, la societatea comercială intimată - SC I.O.R. SA, la care Statul Român, prin Ministerul Economiei şi, respectiv, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a deţinut, în perioada suspusă verificării: 01 ianuarie 2003 - 31 mai 2008, peste 80% din acţiuni şi din capitalul social total.
Referitor la modul de realizare şi evidenţiere a veniturilor totale pentru perioada 01 ianuarie 2008 - 31 mai 2008 (pct. 3.3.3. din Capitolul III al Procesului-verbal de control financiar) organele de control au constatat mai multe nelegalităţi şi au dispus luarea mai multor măsuri, dintre care societatea comercială a contestat:
- Măsura nr. 2: „Respectarea prevederilor art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a normelor emise de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru toate operaţiunile efectuate, înregistrarea în contabilitate a acestora în perioada la care se referă, precum şi a prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la emiterea facturilor şi calcularea taxei pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat”;
- Măsura nr. 3: „Recuperarea contravalorii amenzii contravenţionale de la persoanele răspunzătoare”;
- Măsura nr. 4: „Recalcularea profitului impozabil pentru trimestrele I-IV şi total ani 2006 şi 2007, precum şi pentru trimestrul I 2008 şi depunerea declaraţiilor rectificative la organul fiscal la care este înregistrată societatea”.
De asemenea, referitor la modul de utilizare a resurselor financiare (pct. 4.7. din Capitolul IV al procesului-verbal de control financiar) organele de control au constatat mai multe nelegalităţi şi au dispus luarea mai multor măsuri, dintre care societatea comercială a contestat:
- Măsura nr. 17: „Recuperarea sumei totale în valoare de 8.649 lei reprezentând drepturile salariale ale cenzorilor pentru perioada ianuarie - martie 2007, acordate cu încălcarea prevederilor art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, cu modificările ulterioare”.
Aşa cum s-a reţinut şi în expunerea rezumativă a circumstanţelor cauzei şi a soluţiei instanţei de fond, autoritatea publică competentă - A.N.A.F. - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor, prin Decizia nr. 4 din 15 ianuarie 2009 a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de societatea comercială împotriva Procesului-verbal de control nr. 9529 din 19 august 2008, pe care instanţa de fond l-a anulat parţial şi anume în ceea ce priveşte măsurile nr. 2, 3 şi 4, reţinând, în esenţă, că recurenta-reclamantă nu săvârşise nelegalităţile constatate de organele de control financiar, soluţie care este nelegală şi netemeinică.
Astfel, în cauză, este stabilit că în perioada 01 ianuarie - 31 mai 2008 aleasă prin sondaj de organele de control (anexele 3.3.3.a.1. - 3.3.3.a.6. la procesul verbal de control) au constatat că societatea comercială nu a înregistrat în mod cronologic şi sistematic în contabilitate facturile emise pentru prestări servicii, în privinţa cărora instanţa de fond a reţinut că intimata-reclamantă nu ar fi avut o asemenea obligaţie.
Or, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor s capitalurilor proprii, precum si a rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor juridice şi fizice prevăzute la art. 1 trebuie să asiguri înregistrarea cronologică şi sistematică [..]", iar la art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ se precizează că: „(1) Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea o document justificativ", iar la art. 152 alin. (3) din Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene se menţionează:
"(3) În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ori operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrări în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 155 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C.fisc., republicata, cu modificările completările ulterioare: „(2) Pentru livrări de bunuri factura fiscală se emite la c livrării de bunuri, iar pentru prestări de servicii, cel mai târziu până finele lunii în care prestarea a fost efectuată”.
Astfel fiind, din dispoziţiile legale citate mai sus, rezultă cu certitudine că societatea comercială avea obligaţia ca, pentru prestările de servicii, să emită facturi pe care să le înregistreze în evidenţele contabile până la sfârşitul lunii în care fusese efectuată operaţiunea economică.
Instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 155 alin. (5) din C. fisc., potrivit cărora „pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii care se efectuează continuu, cum sunt energia electrică, energia termică, gazele naturale, apa, serviciile telefonice şi altele asemenea, factura fiscală trebuie emisă la data la care intervine exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată, cu excepţiile prevăzute în alte acte normative”.
Or, aşa cum rezultă şi din actul de control (Capitolul II - Date privind agentul economic) societatea comercială are ca activitate principală fabricarea de instrumente optice şi echipamente fotografice - cod CAEN 2670), nefiind un prestator de servicii care să se efectueze în mod continuu, în cauză fiind vorba de recuperarea contravalorii utilităţilor facturate de prestatorii acestor servicii către diferiţi clienţi ai societăţii comerciale reclamante.
Astfel fiind, rezultă că măsura nr. 2, care impunea societăţii comerciale respectarea prevederilor art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, este legală şi temeinică şi, pe cale de consecinţă, sunt legale şi măsurile nr. 3 şi 4, care impunea recuperarea amenzii contravenţionale aplicate de organele de control, de la persoanele vinovate şi, respectiv, recalcularea profitului impozabil şi depunerea declaraţiilor rectificative.
3.2. Recursul formulat de societatea comercială reclamantă este nefondat şi va fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Aşa cum s-a arătat mai sus, prin măsura nr. 17 din Cap. IV al procesului-verbal de control financiar, organele de control au dispus recuperarea sumei de 8.649,00 lei reprezentând drepturile salariale ale cenzorilor pentru perioada 1 ianuarie - 31 martie 2007, acordate cu încălcarea prevederilor art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar.
Astfel, din actele aflate la dosarul cauzei, rezultă că, începând cu 01 ianuarie 2007, potrivit prevederilor art. 28 alin. (5) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, art. 39 din O.U.G. nr. 75/1999 şi art. 3 din Ordinul nr. 1752/2005 privind aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, societatea comercială era obligată ca situaţiile sale financiare să fie auditate, de persoane autorizate, iar nu de cenzori.
Or, societatea comercială reclamantă, aşa cum a reţinut de altfel şi instanţa de fond în mod judicios, a plătit suma respectivă cu titlu de drepturi salariale pentru cenzori, deşi de la data de 01 ianuarie 2007 cenzorii nu mai puteau desfăşura o activitate legală, reclamanta fiind în eroare, susţinând că activitatea desfăşurată se referea la situaţii financiare aferente anului 2006.
Astfel fiind, recursul formulat de societatea comercială va fi respins, iar recursul formulat de autoritatea publică va fi admis, cu consecinţa respingerii integrale a acţiunii introduse în faţa instanţei de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă SC I.O.R. SA împotriva Sentinţei civile nr. 2669 din data de 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei civile nr. 2669 din data de 2 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
Respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2229/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2232/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
