ICCJ. Decizia nr. 224/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 224/2011
Dosar nr. 5299/2/2010
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţei nr. 3384 din 14 septembrie 2010 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei de interes, iar pe fond a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Ordinului I.S.C.I.R. nr. 361 din 26 aprilie 2010, formulată de reclamanta SC O.L. SRL, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat (I.S.C.I.R.).
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţiile lipsei de interes şi inadmisibilităţii cererii de suspendare, instanţa a apreciat că sunt neîntemeiate.
Astfel, împrejurarea că Ordinul nr. 361/2010 a fost publicat în Monitorul Oficial al României şi a intrat în vigoare la data de 01 septembrie 2010, nu poate fi reţinută ca motiv de respingere a cererii de suspendare ca lipsită de interes.
Tocmai intrarea în vigoare a actului atacat, care este de natură a produce consecinţe juridice asupra situaţiei reclamantei justifică interesul legitim al acesteia în promovarea prezentei cereri de suspendare.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare motivată de faptul că reclamanta nu a aşteptat ca pârâta să răspundă plângerii prealabile depusă la data de 12 iunie 2010, formulând prezenta cerere înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 15 iunie 2010, instanţa a reţinut că inadmisibilitatea operează doar în situaţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.
Pe fond, analizând cele două condiţii impuse de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea cererii de suspendare, respectiv existenţa unei pagube iminente care se încearcă a fi prevenită şi existenţa unui caz bine justificat, a constatat următoarele:
Cu privire la condiţia cazului bine justificat, instanţa a reţinut faptul că prin Ordinul nr. 361 din 26 aprilie 2010 emis de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri - Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat s-a stabilit obligaţia societăţilor autorizate să efectueze activităţi de reparaţii, întreţinere şi revizie asupra ascensoarelor, printre care şi reclamanta, de a transfera on-line informaţiile detaliate în anexele ordinului amintit, urmând să folosească sistemul IT compatibil cu sistemele software I.S.C.I.R.
Rapoartele electronice referitoare la orice schimbare, modificare, intervenţie sau control periodic de supraveghere la ascensoare urmează să fie transmise de societăţile autorizate în termen de 24 ore de producerea evenimentului.
Societatea reclamantă a fost autorizată să efectueze activităţi prevăzute de Ordinul nr. 361/2010 şi consideră că obligaţiile de raportare prevăzute de Ordinul a cărui suspendare se solicită în prezenta cauză sunt confuze şi imposibil de pus în practică din punct de vedere logistic, iar Ordinul este nelegal, întrucât a fost emis fără îndeplinirea obligaţiei prevăzută de art. 15, art. 16, art. 17 din HG nr. 561/2009, respectiv fără a se solicita opinia P.S.A.
Pe acest aspect, instanţa a constatat că la fila 52 din dosar se află adresa nr. 4748 din 30 aprilie 2010 emisă de pârât către P.S.A.S.R. din care rezultă că P.S.A.S.R. a formulat o serie de propuneri în legătură cu creşterea gradului de siguranţă în exploatare a ascensoarelor din România transmise cu adresa nr. 27 din 20 aprilie 2010, înregistrată la I.S.C.I.R. cu nr. 4748/2010.
Prin urmare, a existat o consultare a P.S.A., conform dispoziţiilor HG nr. 561/2009.
Pe de altă parte, instanţa a constatat că apărările formulate de reclamantă referitoare la o serie de încălcări ale legislaţiei naţionale şi comunitare în emiterea actului administrativ a cărui suspendare se solicită, vizează legalitatea actului, aspect asupra căruia nu se poate pronunţa, (competentă fiind instanţa ce judecă pricina în fond), putând cel mult să „pipăie" fondul.
Doar existenţa unor aspecte de vădită nelegalitate sau de caracter vădit abuziv al actului a cărui suspendare se solicită poate constitui un „caz bine justificat", a menţionat instanţa.
Pentru aceleaşi considerente a fost înlăturată şi apărarea referitoare la natura confuză şi imposibil de aplicat din punct de vedere logistic a obligaţiilor de raportare prevăzute de Ordinul nr. 361/2010, această chestiune ţinând tot de fondul cauzei.
Referitor la condiţia prevenirii pagubei iminente, instanţa a reţinut că nici această nu este îndeplinită în cauză.
În acest sens, s-a constatat că reclamanta nu a precizat în ce constă paguba iminentă, ci doar a vorbit despre faptul că este obligată să aloce importante resurse umane, financiare şi informatice pentru implementarea noilor proceduri de raportare fiind expusă riscului de a-i fi aplicate sancţiuni administrative ce pot culmina cu suspendarea sau revocarea autorizaţiei, situaţie ce nu poate fi apreciată ca fiind o pagubă iminentă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs, reclamanta SC O.L. SRL, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
În motivarea recursului formulat în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că Ordinul nr. 361/2010 nu este în mod vădit nelegal, întrucât astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, rezultă că acesta a fost emis cu nerespectarea legislaţiei în vigoare, nefiind supus consultării interinstituţionale.
Totodată, recurenta a criticat sentinţa atacată susţinând că în mod eronat, instanţa de fond a apreciat ca nefiind îndeplinită condiţia pagubei iminente produsă de Ordinul nr. 361/2010, deşi conform prevederilor acestuia, se impune societăţilor vizate, adoptarea de soluţii tehnice compatibile cu sistemul SIGI, soluţii care presupun efectuarea unor cheltuieli şi alocarea de importante resurse, reprezentând costuri salariale cu angajaţii implicaţi cât şi costuri privind echipamentele IT.
Recurenta susţine că prin soluţia pronunţată instanţa de fond nu a analizat susţinerile sale potrivit cărora prin Ordinul nr. 361/2010 nu se poate înlocui responsabilitatea proprietarilor de a îmbunătăţi gradul de siguranţă al clădirilor cât şi cele privind încălcarea legislaţiei europene.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, a probatoriului administrat în cauză şi a motivului de nelegalitate invocat cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul formulat nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Cererea recurentei-reclamante, s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevede că în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunţarea instanţei de fond.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond reţinând în mod corect situaţia de fapt având în vedere materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.
Astfel, în ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat instanţa de fond a reţinut în mod corect neîndeplinirea acesteia, având în vedere că din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat existenţa unei puternice îndoieli asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare a executării a fost solicitată.
Susţinerile recurentei-reclamante cu privire la nerespectarea obligaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 15-17 din HG nr. 56172009 privind consultarea prealabilă interinstituţională nu pot fi reţinute, întrucât astfel cum în mod corect a constatat şi instanţa de fond, anterior emiterii Ordinului nr. 361 din 26 aprilie 2010 a existat o astfel de consultare a P.S.A.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei cu privire la încălcarea unor norme legale europene prin emiterea ordinului respectiv şi neexaminarea acestor susţineri prin sentinţa criticată, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate întrucât în judecarea unei cereri de suspendare instanţa de fond nu poate examina decât aparenţa de vădită nelegalitate sau caracterul vădit abuziv al actului a cărui suspendare se solicită fără a prejudeca fondul, legalitatea actului atacat urmând a fi examinată în cadrul acţiunii în anulare.
Cu privire la cea de a doua condiţie, privind paguba iminentă, astfel cum este aceasta definită de dispoziţiile art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 republicată, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei, vizând greşita aplicare a acestor dispoziţii, câtă vreme atât din cuprinsul cererii introductive cât şi din motivele de recurs nu rezultă practic, în ce constă prejudiciul material efectiv, simpla referire la necesitatea efectuării unor cheltuieli pentru îndeplinirea obligaţiilor de raportare a datelor în sistem electronic ca şi expunerea la suportarea unor sancţiuni administrative, neputând fi apreciată ca o pagubă iminentă.
Având în vedere aceste considerente, rezultă că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante formulate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul declarat de SC O.L. SRL, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, recursul declarat de SC O.L. S.R.L împotriva sentinţei nr. 3384 din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 217/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 230/2011. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
