ICCJ. Decizia nr. 2381/2011. Contencios

Decizii ICCJ 2011 (Contencios administrativ)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 2381/2011

Dosar nr. 2536.1/30/2008

Şedinţa publică de la 28 aprilie 2011

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta SC B.T. SA a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar, solicitând instanţei anularea refuzului comunicat prin adresa din 02 octombrie 2007, respectiv adresa din 29 noiembrie 2007, emise de pârât şi obligarea pârâtului la semnarea procesului verbal de vecinătăţi.

La termenul de judecată din data de 09 septembrie 2008, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1016/2005, mai exact a poziţiei nr. 3393 din Anexa nr. 2.

Prin încheierea din 21 octombrie 2008, dată în dosarul nr. 2536/30/2008, Tribunalul Timiş a dispus suspendarea cauzei şi sesizarea Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal pentru a statua asupra excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 1016/2005, respectiv a poziţiei nr. 3393 din Anexa nr. 2.

În susţinerea excepţiei, reclamanta a arătat că este succesoarea în drepturi a societăţii comerciale înfiinţate în anul 1991 SC B. SA, denumită ulterior SC B.T. SA – proprietara imobilului prevăzut la poziţia nr. 3393 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005.

La momentul înfiinţării SC B. SA în baza art. 20 alin. (2¹) din Legea nr. 15/1990, terenurile şi construcţiile fostei unităţi economice de stat au trecut în patrimoniul societăţii pe acţiuni, fiind proprietatea acesteia, astfel că şi construcţiile – H.C. – şi terenul situat sub construcţiile H.C., aflate în administrarea unităţii economice socialiste, au intrat în patrimoniul noii societăţi pe acţiuni – ca proprietăţi extratabulare.

În ceea ce priveşte construcţiile, reclamanta a susţinut că intabularea dreptului de proprietate a avut loc cu multă vreme în urmă, drept de proprietate ce nu a fost contestat de nimeni niciodată.

În plus, reclamanta a mai arătat că intabularea dreptului de proprietate asupra terenului, în evidenţele de carte funciară, este în curs de realizare, potrivit procedurii speciale prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

Reclamanta a mai arătat că este în faza de întocmire a documentaţiei prevăzute de H.G. nr. 834/1991, mai exact, în faza semnării proceselor verbale de vecinătăţi cu proprietarii din jurul imobilului.

În plus, reclamanta mai menţionează că, datorită refuzului Municipiului Timişoara de a semna procesul verbal de vecinătăţi, a formulat acţiunea în contencios administrativ ce formează obiectul dosarului nr. 2536/30/2008 al Tribunalului Timiş.

În completarea motivelor privind excepţia de nelegalitate, reclamanta a mai precizat că, până în prezent, nu i-a fost comunicată nicio hotărâre a Consiliului Local al Municipiului Timişoara legată de trecerea terenului în discuţie din proprietatea sa extratabulară în domeniul public al Municipiului Timişoara.

Pârâtul Municipiul Timişoara prin Primar a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea acţiunii ca netemeinică.

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 06 aprilie 2009, Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC B.T. SA, având ca obiect excepţia de nelegalitate a poziţiei nr. 3393 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut că, prin poziţia contestată, s-a dispus trecerea din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timişoara a imobilului înscris în C.F. 72619 Timişoara.

S-a avut în vedere susţinerea reclamantei, în sensul că, prin trecerea imobilului mai sus menţionat din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timişoara, acest bun a devenit inalienabil, fiind interzisă înstrăinarea sa, inclusiv către reclamantă.

Instanţa a constatat că reclamanta a dobândit un drept de administrare operativă asupra imobilului, care este înscris în C.F. 72619 Timişoara, proprietatea acestuia aparţinând Statului Român.

În opinia primei instanţe, H.G. nr. 1016/2005 reglementează atestarea dreptului de proprietate publică a judeţului Timiş şi a localităţilor din acest judeţ, modificând o altă hotărâre de Guvern şi prevăzând la poziţia nr. 3393 din Anexa nr. 2 că face parte din domeniul public şi imobilul înscris în C.F. nr. 72619 Timişoara, care face obiectul litigiului de faţă.

În concepţia instanţei de fond, trecerea imobilului în litigiu din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timişoara a operat la data publicării în M. Of. a anexelor H.G. nr. 1016/2005, respectiv, la data de 29 septembrie 2005.

În plus, judecătorul fondului a considerat că actele depuse de societatea reclamantă pentru atestarea dreptului de proprietate al acesteia nu echivalează cu titlul de proprietate, pentru că reclamanta are doar un drept de administrare operativă asupra terenului respectiv, teren care face obiectul procedurii de atestare a dreptului de proprietate prevăzut de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991, fără însă a se fi clarificat regimul juridic al acestuia, acela de proprietate privată al reclamantei la data prezentului litigiu.

Instanţa a mai reţinut că dreptul reclamantei de a obţine proprietatea terenului nu s-a născut la data la care a fost adoptată hotărârea a cărei nelegalitate se invocă, întrucât, la data de 12 martie 2008, când a introdus acţiunea în faţa Tribunalului Timiş, reclamanta era în faza de pregătire a documentaţiei necesară pentru atestarea dreptului de proprietate asupra terenului în speţă, conform H.G. nr. 834/1991.

Or, imobilul în litigiu a devenit proprietate publică, anterior dobândirii, de către reclamantă, a dreptului de proprietate asupra terenului.

În aceste condiţii, instanţa de fond a considerat că reclamanta nu a fost vătămată prin schimbarea regimului juridic al spaţiului respectiv şi trecerea acestuia în domeniul public al Municipiului Timişoara, putând să-şi exercite în continuare dreptul de administrare operativă, de care beneficiază nestingherit.

În concepţia primei instanţe, cum rezultă din probele administrate că Statul Român deţine cu titlu valabil imobilul în litigiu, prin atestarea acestuia la domeniul public al statului, nu se încalcă dispoziţiile Legii nr. 213/1998.

În plus, judecătorul fondului a considerat că simplul drept de administrare operativă - prevăzut în extrasul C.F. în favoarea reclamantei – nu îi conferă acesteia dreptul de a solicita revocarea parţială a hotărârii, care este un act administrativ de delimitare a domeniului public al statului, judeţelor, comunelor şi oraşelor.

În opinia instanţei de fond, prin natura sa, actul de atestare a bunurilor aparţinând domeniului public nu creează drepturi noi, nu stabileşte şi nu modifică regimul juridic al bunurilor respective şi nu este de natură a vătăma vreun drept.

Prima instanţă este de părere că hotărârea menţionată nu are efect constitutiv de drepturi, prin aceasta stabilindu-se doar regimul diferenţiat cu privire la bunuri, neavând niciun efect asupra proprietăţii private a altor persoane.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti s-a promovat recurs, în termen legal, de către reclamantă.

Prin Decizia nr. 5598 din 8 decembrie 20009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de SC B.T. SA şi a casat sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele.

Instanţa de control judiciar a considerat că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanţă nu a analizat fondul litigiului, urmare a faptului că la dosar nu s-a depus întreaga documentaţie avută în vedere la emiterea actului administrativ contestat.

Mai precis, este vorba de hotărârea Consiliului Local Timişoara privind însuşirea inventarului bunurilor din domeniul public, care s-a referit la bunul litigios şi care a stat la baza emiterii actului administrativ contestat.

De altfel, Guvernul României era obligat să verifice documentaţia prezentată în procedura de atestare a bunurilor din domeniul public al unităţilor administrativ – teritoriale, înainte de adoptarea H.G. nr. 1016/2005.

În speţa de faţă, s-a constatat de către Înalta Curte că s-a depus la dosar numai nota de fundamentare aferentă H.G. nr. 1016/2005.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 2536.1/30/2008.

Prin sentinţa nr. 381 din 15 septembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea formulată de către reclamanta SC B.T. SA, a constatat nelegalitatea poziţiei nr. 3393 din Anexa nr. 2 din H.G. nr. 1016/2005, a respins cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului Municipiul Timişoara formulată de intervenienta SC C. SRL, a obligat pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Guvernul României, precum şi intervenienta în interes accesoriu în favoarea pârâtului Municipiul Timişoara prin Primar, SC C. SRL, la plata în solidar către reclamantă a sumei de 5950 lei cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această soluţie s-au reţinut următoarele.

Instanţa a constatat că din cuprinsul Hotărârii de Guvern nr. 1016/2005 şi a notei de fundamentare a acestui act normativ, sau din cuprinsul H.C.L. nr. 145 din 18 mai 2004, prin care s-a completat anexa la H.C.L. nr. 245/1999 privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Timişoara cu lista Anexa I care face parte integranta din hotărârea menţionata nu rezultă care sunt împrejurările care au determinat calificarea terenului in litigiu ca fiind de uz sau de interes public.

De asemenea, nici din cuprinsul Hotărârii de Guvern nr. 1016/2005, a notei de fundamentare a acestui act normativ, si nici din conţinutul H.C.L. nr. 145 din 18 mai 2004 nu rezultă care este cauza de utilitate publică în temeiul căreia s-a apreciat că se impune trecerea terenului respectiv din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara, menţionându-se doar că un număr important de bunuri si-au schimbat regimul proprietăţii, fiind realizate transferuri din domeniul public sau privat al statului in domeniile publice ale judeţului, municipiilor, oraşelor, comunelor din judeţul Timiş, că s-au constatat o seria de inadvertenţe între inventarele bunurilor atestate şi cele de fapt, precum şi suprapuneri între unele bunuri, inclusiv cu cele cu care au fost aprobate ca făcând parte din domeniul public al statului.

Curtea a mai constatat că H.C.L. nr. 145/2004 nu este însoţită de înscrisuri sau anexe din care să rezulte necesităţile mai sus menţionate care au impus actualizarea inventarului bunurilor cuprinse în domeniu public al Judeţului Timiş.

Totodată nici în H.G. nr. 1016/2005 şi nici în nota de fundamentare nu sunt probate în nici un fel situaţiile precizate mai sus care au impus actualizarea inventarului bunurilor din domeniul public al judeţului Timiş.

Totodată Curtea a reţinut că nu a fost dovedită nici necesitatea delimitării patrimoniului public al noilor unităţi administrativ – teritoriale şi reinventarierii bunurilor aparţinând domeniului public al comunelor reorganizate.

Instanţa a observat că interesul public care a determinat trecerea terenului in litigiu în domeniul public nu a fost probat, câtă vreme nu s-a făcut o referire la împrejurările care justifică această măsură.

În consecinţă, instanţa a considerat că trecerea imobilului înscris în C.F. nr. 72619 Timişoara, constând în teren cu complex hotelier C. din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara nu a fost justificată de existenţa unei cauze de utilitate publică sau de un interes public.

În absenţa cauzei de utilitate publică sau a interesului public, această trecere a bunului în litigiu domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (1) şi (4), şi ale art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Instanţa a constatat că din cuprinsul Hotărârii de Guvern nr. 1016/2005 şi a notei de fundamentare a acestui act normativ, ataşată la filele 52 si 53 dosar Curte de Apel nr. 2536/30/2008, sau din cuprinsul H.C.L. nr. 145 din 18 mai 2004 prin care s-a completat anexa la H.C.L. nr. 245/1999 privind inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Timişoara cu lista Anexa I care face parte integranta din hotărârea menţionata nu rezultă care sunt împrejurările care au determinat calificarea terenului in litigiu ca fiind de uz sau de interes public.

Totodată Curtea constată că nu a fost dovedită nici necesitatea delimitării patrimoniului public al noilor unităţi administrativ – teritoriale şi reinventarierii bunurilor aparţinând domeniului public al comunelor reorganizate.

Împotriva sentinţei nr. 381 din data de 15 septembrie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Guvernul României, prin care s-a solicitat, de către primul recurent, admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate invocată de către reclamantă ca fiind netemeinică şi nelegală, şi, de către cel de-al doilea recurent, admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate în sensul dispunerii, în principal, a respingerii acţiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, a respingerii tot ca inadmisibilă a cererii de obligare a Guvernului României la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul Municipiul Timişoara, prin Primar, a învederat, prin motivele cererii de recurs, că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre judecătorească netemeinică şi nelegală, neţinând cont de dispoziţiile legale incidente în cauză şi de starea de fapt dovedită cu actele existente la dosarul litigiului. În materia contenciosului administrativ, s-a arătat, calitatea de reclamant nu o poate avea decât titularul unui drept recunoscut de lege, care a fost vătămat de către autoritatea publică pârâtă prin emiterea actului administrativ contestat. Or, reclamanta nu face dovada preexistenţei dreptului de proprietate asupra imobilului – teren în suprafaţă de 9250 m.p., care să fie recunoscut de lege şi să fi fost vătămat de actul contestat, după cum nu face nici dovada legăturii de cauzalitate între act şi vătămarea invocată.

Întrucât legalitatea actului administrativ urmează a fi analizată prin raportare la situaţia existentă la momentul adoptării acestuia, se impune a se observa că la data emiterii actului administrativ atacat reclamanta nu deţinea dreptul de a obţine proprietatea asupra terenului în litigiu. Prin natura sa juridică, actul de atestare a bunurilor aparţinând domeniului public al statului nu creează drepturi noi, nu stabileşte şi nici nu modifică regimul juridic al bunurilor respective, deci nu este de natură a vătăma vreun drept. Prin H.G. nr. 1016/2005 nu se aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau a unui interes legitim, ci prin această hotărâre se are în vedere organizarea executării legilor, adică se detaliază legea, se stabileşte întreg cadrul care priveşte aplicarea legii. Recurentul a considerat greşită motivarea instanţei de fond în sensul că interesul public care a determinat trecerea terenului în litigiu în domeniul public nu a fost probat, în condiţiile în care declararea ca atare a bunurilor s-a realizat prin hotărâre a consiliului local, având în vedere necesitatea concesionării sau închirierii lor şi numeroasele cereri depuse de persoane fizice sau juridice care solicitau atribuiri de terenuri pentru construcţii cu caracter social, schimburi de terenuri, concesionări, etc. Cu toate că, prin intermediul concluziilor recurenta a arătat faptul că pe terenul ce constituie obiectul litigiului este amplasat un monument închinat eroilor revoluţiei din 1989, la intersecţia Bulevardului Revoluţiei din 1989 cu Bulevardul Ioan C. Brătianu, instanţa nu a analizat acest aspect. Mai mult, s-a menţionat că parcela înscrisă în C.F. şi parcela unificată cu parcela transcrisă în C:F. nr. top 72619 fac obiectul cererii de retrocedare din 11 octombrie 2005 depusă de către Parohia Ortodoxă Română Timişoara Cetate, la Guvernul României, cerere nesoluţionată până în prezent.

În fine, Municipiul Timişoara a precizat că simplul drept de administrare operativă înscris în C.F. în favoarea reclamantei nu-i conferă acesteia dreptul de a solicita anularea parţială a Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005, iar reclamanta nu îndeplineşte cerinţele impuse de H.G. nr. 834/1991 (art. 1) în sensul că terenul nu-i este necesar pentru desfăşurarea activităţii conform obiectului de activitate pe care îl are. De aceea, în condiţiile în care reclamanta nu a suferit nicio vătămare într-un drept subiectiv sau interes legitim (nu este titulara dreptului de proprietate asupra terenului menţionat la poziţia atacată din H.G. nr. 1016/2005), a apreciat recurentul că nu se poate pune în discuţie admiterea excepţiei de nelegalitate.

Guvernul României a arătat, prin motivele de recurs, în primul rând că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi se impune a fi modificată în tot, ca atare, întrucât cererea intimatei-reclamante trebuia respinsă ca fiind inadmisibilă. Excepţia de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 era inadmisibilă pentru lipsa legăturii cerute de lege între actul administrativ contestat şi fondul pricinii. Spre deosebire de excepţia de neconstituţionalitate, unde partea o poate invoca cu privire la legi şi ordonanţe, indiferent dacă de ele depinde sau nu soluţionarea litigiului în fond, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 îngăduie ridicarea excepţiei de nelegalitate numai pentru actul administrativ de care depinde soluţionarea litigiului în fond.

Cu alte cuvinte, s-a spus, actul atacat pe fond să fie emis pe baza şi în executarea actului împotriva căruia s-a ridicat excepţia de nelegalitate. Fără a pune în discuţie natura juridică a refuzului pârâtului Municipiul Timişoara de a semna procesul verbal de vecinătăţi, s-a solicitat a se observa că deşi cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554//2004 din susţinerile părţilor şi din probele administrate nu a rezultat că refuzul a fost întemeiat pe dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 astfel încât nu era îndeplinită această condiţie esenţială a legii. Simpla enunţare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 fără indicarea motivelor de fapt şi de drept care să determine aplicarea acestora în cauza dedusă judecăţii nu putea fi apreciată de prima instanţă că ar fi îndeplinită cerinţa procedurală impusă de textul de lege invocat.

Tot în susţinerea inadmisibilităţii invocate, recurentul Guvernul României a solicitat a se observa că, dincolo de observaţiile pur teoretice ale apărătorului calificat al intimatei-reclamante pe marginea actului criticat, acesta nu a indicat nici un act normativ cu forţă juridică superioară (lege, ordonanţă simplă sau ordonanţă de urgenţă) existente la data adoptării actului administrativ atacat pe calea excepţiei de nelegalitate şi pe care acesta să le încalce. Or, în condiţiile în care H.G. nr. 1016/2005 nu încalcă nicio lege în vigoare, a apreciat recurentul Guvernul României că excepţia de nelegalitate, aşa cum a fost invocată, era inadmisibilă, iar instanţa de fond nu se putea substitui autorităţilor în aprecierea oportunităţii măsurii de trecere a bunului din domeniul privat al statului în domeniul public al unităţii sale administrativ-teritoriale, astfel încât hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală.

Pe de altă parte, recurentul Guvernul României a relevat că intimata-reclamantă, societate comercială cu capital privat, nu a dovedit legitimitatea şi actualitatea interesului, prin raportare la dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, având în vedere că acest act normativ se referă la societăţile comerciale cu capital de stat, iar cererea sa privind excepţia de nelegalitate a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 trebuia respinsă de instanţa de fond ca inadmisibilă. În plus, s-a precizat că instanţa de fond, la pronunţarea soluţiei, nu a ţinut cont de prevederile art. II pct. 5 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, astfel că introducerea cererii principale la instanţa de fond de către societatea intimată peste termenul prevăzut de lege determină şi neregularitatea prezentei cereri accesorii privind excepţia de nelegalitate, interesul promovării acesteia nefiind legitim şi actual.

Guvernul României a mai arătat că instanţa de fond a reţinut eronat că această autoritate publică are o culpă procesuală în declanşarea litigiului, astfel încât a apreciat greşit incidenţa dispoziţiilor art. 277 C. proc. civ. obligându-l să plătească intimatei-reclamante suma de 5950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. În procedura cercetării excepţiei de nelegalitate a actelor administrative unilaterale, s-a susţinut, cererile privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată sau la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actelor administrative nu sunt admisibile, justificat de următoarele argumente: normele de excepţie ale art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 prin care este reglementată procedura accesorie cererii principale privind fondul litigiului nu prevăd acordarea vreunor cheltuieli sau despăgubiri, instanţa nefiind investită cu anularea actului; în cazul excepţiei de nelegalitate nu se plăteşte o altă taxă de timbru; potrivit art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 în cazul în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este chiar instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze nu se dispune suspendarea judecării cauzei, nefiind format un dosar distinct, pe rolul unei alte instanţe; pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate, ca şi în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, părţile cererii principale privind fondul litigiului vor fi citate şi reprezentate potrivit regulilor aplicabile la instanţa de fond, calitatea de reprezentant fiind prezumată, astfel încât nu se justifică încheierea unui nou contract de asistenţă; în cazul în care excepţia este invocată din oficiu de instanţa care judecă fondul litigiului, aceasta nu poate dobândi calitatea de parte a raportului litigios şi nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 274 şi 277 C. proc. civ. Pe de altă parte, s-a solicitat a se observa că nu este dovedită culpa procesuală a Guvernului României, astfel că această parte nu poate fi obligată la plata în favoarea societăţii intimate cheltuieli de judecată în solidar cu beneficiarul actului administrativ, mai ales în situaţia în care H.G. nr. 1016/2005 a fost adoptată pe baza actului propriu al Consiliului Local al Municipiului Timişoara.

În cauză a formulat întâmpinare intimata intervenientă SC C. SRL Timişoara, prin care s-a solicitat admiterea recursului formulat de Municipiul Timişoara şi modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepţiei de nelegalitate invocată de către reclamanta SC B.T. SA Timişoara.

Intimata SC B.T. SA Timişoara a invocat excepţia tardivităţii recursului declarat de Municipiul Timişoara, prin Primar, cu motivarea că prin raportare la data comunicării către această parte a sentinţei recurate (15 octombrie 2010), la data promovării căii extraordinare de atac (25 octombrie 2010) şi la dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care instituie termenul de recurs de 5 zile de la comunicare, recursul este tardiv formulat.

I. Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii recursului declarat în cauză de Municipiul Timişoara, prin Primar, se constată următoarele:

În materia excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ unilateral, cum prevede expres art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.

Modul de calcul al termenului de recurs, în lipsa unor dispoziţii procedurale derogatorii, este determinat de prevederile cu caracter general cuprinse în art. 101 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. civ. Astfel, în situaţia termenului de recurs stabilit pe zile se calculează „pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul” [art. 101 alin. (1) C. proc. civ.]. Legiuitorul a consacrat astfel, în cazul termenelor pe zile, sistemul termenului exclusiv, ceea ce înseamnă că nu se iau în calculul termenului de recurs nici ziua când el a început să curgă – dies a quo – şi nici ziua când acesta se sfârşeşte – dies ad quem –, fiecare zi a termenului fiind astfel utilă. Termenul de recurs care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendatse va prelungi, în conformitate cu prescripţiile art. 101 alin. (5) C. proc. civ., până la sfârşitul primei zile de lucru care urmează, nu numai în cazul termenelor de recurs statornicite pe zile, ci şi în cazul termenelor de recurs stabilite pe ore.

Termenul de recurs este un termen legal imperativ, peremptoriu şi absolut, astfel că nerespectarea lui, adică neexercitarea recursului împotriva unei hotărâri în termenul legal prevăzut, atrage sancţiunea procedurală fermă indicată de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., constând în decăderea părţii din dreptul de a mai exercita calea de atac menţionată, ce are drept consecinţă respingerea recursului ca tardiv formulat, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată să acţioneze în termen dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. Cu alte cuvinte, cererea de recurs făcută între punctul de plecare şi punctul de împlinire a termenului de recurs este un act procedural realizat în termen, iar recursul introdus după împlinirea termenului de recurs este un act de procedură tardiv.

În cauză, cât priveşte recursul declarat de unitatea administrativ-teritorială Municipiul Timişoara, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 381 din data de 15 septembrie 2010 a Curşii de Apel Timişoara - secţia de contencios administrativ şi fiscal, se constată, din actele dosarului, că hotărârea recurată a fost comunicată Municipiului Timişoara la data de 15 octombrie 2010 (potrivit ştampilei şi menţiunii de pe dovada de comunicare a actului de procedură), iar recursul a fost înregistrat la instanţa de fond la data de 25 octombrie 2010, cu neîncadrarea în termenul de 5 zile libere prevăzut de lege (ultima zi, utilă, a termenului de recurs era ziua de joi, 21 octombrie 2010).

În aceste condiţii, constatând că excepţia tardivităţii recursului invocată în cauză de intimata reclamantă SC B.T. SA Timişoara, este întemeiată, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., admiterea acestei excepţii şi respingerea recursului declarat de Municipiul Timişoara, prin Primar, împotriva sentinţei nr. 381 din data de 15 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara - secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

II. Referitor la motivele de recurs formulate în litigiu de pârâtul Guvernul României, se reţine că acestea sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce urmează:

În primul rând, a fost criticată soluţia instanţei de fond cu motivarea că excepţia de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 era inadmisibilă pentru lipsa legăturii cerute de lege între actul administrativ contestat şi fondul pricinii. Acest motiv nu poate fi primit, întrucât din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că excepţia de nelegalitate este un mijloc procesual de apărare ce tinde la înlăturarea efectelor actului administrativ contestat din litigiul determinat supus judecăţii în cadrul căruia se invocă excepţia iar nu la anularea actului administrativ. De aceea, excepţia de nelegalitate este supusă condiţiei existenţei unui raport de dependenţă între soluţia ce urmează a fi dată litigiului de fond şi actul administrativ unilateral vizat de excepţie.

Din interpretarea aceloraşi prevederi rezultă şi că asupra legăturii de dependenţă existente între actul administrativ contestat pe calea excepţiei de nelegalitate şi soluţionarea litigiului pe fond se pronunţă instanţa investită în fond (în speţă, Tribunalul Timiş - secţia comercială şi de contencios administrativ), şi nu instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate. Instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate verifică legalitatea actului administrativ contestat şi nu are competenţa de a verifica dacă de actul administrativ depinde soluţionarea pe fond a litigiului în care a fost invocată excepţia de nelegalitate.

Pe de altă parte, se observă că chestiunea legitimităţii şi a actualităţii interesului reclamantei, prin raportare la dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, nu poate fi examinată în cadrul soluţionării excepţiei de nelegalitate, unde instanţa de contencios administrativ competentă verifică dacă actul administrativ atacat pe această cale îndeplineşte cumulativ următoarele cerinţe de legalitate: - actul a fost adoptat sau emis de autoritatea competentă material şi teritorial şi în limitele competenţei ce îi revine; - conţinutul actului administrativ să fie conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis şi cu actele normative cu forţă juridică superioară; - actul să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pune în executare; - actul să fie adoptat sau emis în forma specifică actelor administrative şi cu respectarea procedurii şi normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege; - actul să fie actual şi oportun. Instanţa de contencios administrativ în mod legal, în cauză, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit că reclamanta, fiind înscrisă cu dreptul de administrare operativă asupra terenului înscris în C.F. nr. 72619 Timişoara, justifică interesul procesual, şi a constatat că din cuprinsul Hotărârii Guvernului nr. 1016/2005 şi a notei de fundamentare a acestui act normativ nu rezultă care sunt împrejurările care au determinat calificarea terenului în litigiu ca fiind de uz sau de interes public, şi nici care este cauza de utilitate publică – prin raportare la prevederile art. 1, art. 3 alin. (1) şi (4), art. 7 alin. (1) şi ale punctul III din Anexa la Legea nr. – în temeiul căreia s-a considerat că se impune trecerea terenului respectiv din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timişoara. Or, în mod evident, în absenţa cauzei de utilitate publică sau a interesului public, trecerea imobilului înscris în C.F. nr. 72619 Timişoara constând în teren cu complex hotelier C. din domeniul privat în domeniul public al municipiului Timişoara s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 3 alin. (1) şi (4) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că în mod corect s-a constatat, prin sentinţa recurată, nelegalitatea poziţiei nr. 3393 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1016/2005 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Timiş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Timiş, şi s-a dispus respingerea cererii de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului Municipiul Timişoara formulată de intervenienta SC C. SRL.

În fine, pârâtul Guvernul României a adus critici sentinţei pronunţate de curtea de apel şi sub aspectul greşitei obligări la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă, cu motivarea că o asemenea obligare nu este admisibilă în procedura cercetării excepţiei de nelegalitate a actelor administrative. Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât textul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. – care aşează la fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată culpa procesuală a părţii, culpă dovedită prin aceea că a pierdut procesul, a căzut în pretenţii – nu face nici o distincţie cu privire la natura litigiului purtat între părţi, cu caracter principal sau accesoriu. Prin urmare, instituţia obligării la plata cheltuielilor de judecată nu este incompatibilă cu procedura judecării unei excepţii de nelegalitate a actului administrativ cu caracter unilateral, fiind evident ca şi în această materie se ”cade în pretenţii” de către părţile care participă la judecată, indiferent că este vorba de respingerea sau, dimpotrivă, de admiterea acestei excepţii. Prin urmare, în mod corect prima instanţă, admiţând excepţia de nelegalitate invocată de SC B.T. SA Timişoara, a făcut în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 274 si art. 277 C. proc. civ. şi a obligat intimaţii la plata în favoarea reclamantei a sumei de 5950 lei cu titlu de onorariu de avocat.

Faţă de cele mai sus arătate, cum motivele de recurs invocate de emitentul actului administrativ atacat nu sunt întemeiate iar hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei nr. 381 din data de 15 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Fiind în culpă procesuală, şi faţă de cererea expresă a intimatei reclamante în acest sens, recurenţii Municipiul Timişoara şi Guvernul României vor fi obligaţi, potrivit art. 274 alin. (1) şi (3) şi art. 277 C. proc. civ., la plata în favoarea SC B.T. SA a sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, stabilite prin apreciere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Municipiul Timişoara prin Primar împotriva sentinţei nr. 381 din 15 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva aceleiaşi sentinţe ca nefondat.

Obligă recurenţii la plata sumei de 10.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, prin apreciere.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 238/2011. Contencios. Amendă pentru...		ICCJ. Decizia nr. 239/2011. Contencios. Amendă pentru... →

ICCJ. Decizia nr. 2381/2011. Contencios

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2381/2011. Contencios