ICCJ. Decizia nr. 284/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 284/2011
Dosar nr. 5156/1/2010
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta G.V. a chemat în judecată pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, solicitând să se dispună anularea Hotărârii nr. 545 din 06 aprilie 2009 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la recunoaşterea calităţii reclamantei de beneficiară a Legii nr. 189/2000, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a primit hotărârea în data de 21 mai 2009, iar, în drept, acţiunea nu a fost motivată.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare a solicitat respingerea acţiunii, fără cheltuieli de judecată, arătând că în speţă nu s-a făcut dovada existenţei unei persecuţii de natură etnică a lui G.G., soţul decedat al reclamantei.
Prin decizia nr. 5753 din 11 decembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 690/35/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinţei nr. 114/CA din 22 iunie 2009 a Curţii de Apel Oradea, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin sentinţa civilă nr. 170/CA/2010 din 5 mai 2010 Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea introdusă de reclamanta G.V. împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, a anulat Hotărârea nr. 545 din 06 aprilie 2009 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Hotărârea nr. 545 din 06 aprilie 2009 pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare – Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 189/2000 a respins cererea reclamantei G.V., prin care aceasta a solicitat recunoaşterea calităţii de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu motivarea că din probele depuse la dosar nu s-a făcut dovada persecuţiei soţului defunct al reclamantei.
În această situaţie, instanţa a procedat la audierea martorilor M.A. şi P.I., din declaraţiile acestora rezultând faptul că soţul reclamantei a fost consătean cu cei doi martori, când locuia în satul Bologa, jud. Cluj. Din aceeaşi localitate a fost nevoit să plece în refugiu din cauza persecuţiilor din partea soldaţilor unguri, la fel ca şi alţi săteni.
S-a mai reţinut faptul că martorilor audiaţi de instanţă le-a fost recunoscută de către Casa Judeţeană de Pensii Cluj calitatea de beneficiari ai drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, conform hotărârilor emise în acest sens.
Pentru aceste considerente, instanţa a apreciat acţiunea reclamantei ca fiind întemeiată şi, în baza dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, a admis acţiunea, a anulat Hotărârea nr. 545 din 06 aprilie 2009 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată.
În motivarea recursului se arată că, raportat la reglementarea legală incidentă în speţă şi la starea de fapt rezultată din probatoriul administrat în cauză, premisele acordării beneficiului O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, sunt existenţa unei persecuţii din motive etnice, ce a avut drept consecinţă strămutarea în altă localitate a lui G.G., soţul decedat al contestatoarei G.V.
Recurenta-pârâtă arată că în speţă nu se face dovada existenţei unei persecuţii de natură etnică a lui G.G., soţul decedat al petentei, o primă premisă a legii fiind astfel exclusă.
Se mai arată că nu se poate vorbi nici de o strămutare în înţelesul legii, atâta timp cât reclamanta-intimată nu a făcut dovada nici că G.G. ar fi fost obligat să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice şi nici că ar fi avut domiciliul în localitatea de refugiu - Săcuieu, judeţul Cluj, în perioada de referinţă.
Ca urmare, este înlăturată şi a doua premisă a legii, respectiv dovada strămutării, astfel cum a fost definită această noţiune de legiuitor.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat şi urmează a-l admite, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din acelaşi act normativ, soţul supravieţuitor al celui decedat, din categoria persoanelor prevăzute de art. 1, beneficiază la rândul său de o indemnizaţie lunară, în cuantumul prevăzut de lege, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a fost depusă cererea, cu condiţia de a nu se fi recăsătorit.
Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În cauză, se reţine că în mod eronat prima instanţă a stabilit că acţiunea reclamantei este întemeiată, în condiţiile în care probele pe care şi-a întemeiat soluţia instanţa de fond sunt neconcludente şi chiar contradictorii.
Astfel, în primul ciclu procesual, prin sentinţa nr. 114/CA/2009 – PI din 22 iunie 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta G.V., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, dispunând anularea hotărârii nr. 545 din 6 aprilie 2009 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că soţul decedat al reclamantei a fost nevoit, în cursul lunii mai 1941, din motive etnice, să părăsească localitatea de domiciliu, Valea Drăganului şi să se stabilească, împreună cu mama sa, în comuna Săcuieu, motiv pentru care, în calitate de soţ supravieţuitor, în temeiul art. 3 din O.G. nr. 105/1999, reclamantei i se cuvin drepturile compensatorii acordate de acest act normativ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, arătând că hotărârea este netemeinică şi nelegală, întrucât reclamanta nu a făcut dovada susţinerilor sale.
Prin decizia nr. 5753/2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinţei nr. 114/CA/2009-P.I. din 22 iunie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare, reţinând că în lipsa unor acte oficiale, în scopul dovedirii împrejurărilor invocate în susţinerea acţiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei declaraţiile notariale ale unor martori, din care nu rezultă, însă, în ce au constat motivele etnice care l-au determinat pe soţul defunct al reclamantei să se refugieze.
Instanţa de control judiciar a mai reţinut că, faţă de dispoziţiile legale menţionate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul în cauză, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, motiv pentru care recursul a fost admis, sentinţa atacată a fost casată şi, în temeiul art. 313 teza I-a C. proc. civ., cauza a fost trimisă la aceeaşi instanţă, spre rejudecare, cu aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod, urmând ca instanţa de fond să procedeze la audierea nemijlocită a martorilor, conform art. 129 şi art. 169 C. proc. civ., pentru precizarea motivelor etnice la care aceştia fac referire în declaraţiile notariale.
Drept urmare, în fond după casare s-a procedat la audierea aceloraşi martori, M.A. şi P.I., din declaraţiile acestora rezultând că de această dată soţul reclamantei s-a refugiat din satul Bologa, unde locuia şi nu din satul Valea Drăganului, aşa cum au arătat în primele lor declaraţii existente la dosarul cauzei.
După examinarea ansamblului înscrisurilor depuse la dosarul cauzei şi compararea conţinutului acestora, Înalta Curte constată că declaraţiile martorilor nu sunt relevante, din conţinutul acestora nu rezultă că martorii au fost refugiaţi în aceiaşi localitate cu soţul reclamantei, nu rezultă dovada existenţei unei persecuţii etnice la care ar fi fost supus acesta şi nici faptul că a fost obligat să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, sau că ar fi avut domiciliul în localitatea de refugiu – Săcuieu, jud. Cluj, în perioada de referinţă.
Astfel, Înalta Curte reţine că, în speţă, simpla mutare a soţului recurentei-reclamante dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Aşa fiind, cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că soţul acesteia ar fi fost refugiat şi că acest lucru ar fi fost consecinţa unor persecuţii din motive etnice, Înalta Curte reţine că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 şi, în consecinţă, acţiunea acesteia urmează a fi respinsă ca nefondată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că reclamanta nu a dovedit calitatea sa de persoană beneficiară a drepturilor reglementate de Legea nr. 189/2000 şi constată că recursul pârâtei este fondat, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi al art. 20 din Legea nr. 554/2004, acesta va fi admis ca atare, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinţei nr. 170/CA/2010 din 5 mai 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2837/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 285/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
