ICCJ. Decizia nr. 285/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 285/2011
Dosar nr. 478/2/2010
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC E.P. SRL Vrancea, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit:
I. anularea următoarelor acte emise de autoritatea publică pârâtă:
- procesul verbal încheiat la data de 17 august 2009 de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit şi a măsurilor adoptate cu privire la proiectul C 1.1414124100030 din 25 martie 2005 „înfiinţarea unui combinat de vinificaţie";;
- adresa nr. 18267 din 20 august 2009, prin care se solicita restituirea fondurilor comunitare, în cuantum de 4.180.037,99 lei;
- decizia de soluţionare a contestaţiei fn. din 20 octombrie 2009 emisă de Comisia de Soluţionare a contestaţiei din 10 noiembrie 2009.
II. suspendarea executării actelor mai sus amintite, în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Prin Încheierea din 9 septembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare a executării formulată de reclamanta SC E.P. SRL Vrancea, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanta SC E.P. SRL Vrancea nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a cauţiunii reduse, ca o condiţie a admisibilităţii examinării cererii de suspendare, motiv pentru care a respins cererea formulată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC E.P. SRL Vrancea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond în mod greşit a avut în vedere un singur criteriu la stabilirea cauţiunii în cuantum de 15% din valoarea sumei contestate, şi anume acela stabilit de art. 215 C. proc. fisc., potrivit căruia ";instanţa competentă poate suspenda executarea dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate...";, afirmând că „fixarea unei cauţiuni mai mici ar lipsi dispoziţia legală de orice eficienţă, din moment ce legiuitorul a urmărit ca respectiva cauţiune să fie o garanţie a executării debitului”.
Se mai arată în motivele de recurs formulate că Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - instituţie abilitată de lege cu recuperarea creanţelor bugetare - este garantată prin sechestrul executoriu instituit asupra bunurilor sale imobile şi mobile, precum şi prin clauza din contractul de finanţare care stabileşte că bunurile dobândite de o societate comercială în urma obţinerii unor fonduri europene nu pot fi înstrăinate pentru o perioadă de 7 ani, astfel că în condiţiile existentei acestor garanţii suplimentare nu se justifică indisponibilizarea sumei de 150.000 Euro.
Societatea recurentă arată că este în imposibilitate de a plăti o cauţiune în cuantum de 15% din suma contestată, deoarece indisponibilizarea sumei de 627.000 RON, echivalentul sumei de 150.000 Euro, este o obligaţie mult prea oneroasă pentru orice societate comercială care are ca obiect de activitate producţie, cea mai mare parte a resurselor sale financiare fiind investite în imobile şi mobile destinate producţiei de vin.
Arată recurenta-reclamantă că prin solicitarea de reducere a cuantumului cauţiunii la 1% din suma contestată, societatea a încercat să evite o pagubă iminentă şi ireparabilă, din moment ce în cazul continuării executării silite ar fi lipsită de mijloacele de producţie necesare şi consecinţa imediată ar fi scoaterea de pe piaţă pentru imposibilitatea continuării obiectului de activitate.
Recurenta solicită admiterea recursului şi modificarea în tot a Încheierii atacate în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborate cu art. 3041 C. proc. civ.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de suspendare a executării formulată de reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, de vreme ce aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a cauţiunii stabilită de instanţă prin Încheierea din 24 iunie 2010.
Potrivit prevederilor art. 215 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, iar conform art. 215 alin. (2) din acelaşi act normativ, ”Dispoziţiile prezentului articol nu aduce atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei”.
Cum textul legal mai sus menţionat nu distinge, rezultă că în materia actului administrativ fiscal suspendarea executării poate fi dispusă, fie în condiţiile art. 14 fie în condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, adică fie până la pronunţarea instanţei de fond fie până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, numai dacă sunt întrunite cumulativ trei cerinţe: depunerea unei cauţiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei, stabilită în concret în mod suveran de judecătorul fondului; existenţa cazului bine justificat; prevenirea unei pagube iminente.
Instituirea obligaţiei de plată a cauţiunii ca o condiţie a suspendării executării actului administrativ fiscal, cum stabilit şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 500 din 6 mai 2008, nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiţie, contrară prevederilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât plata cauţiunii nu constituie o condiţie de admisibilitate a contestaţiei formulate împotriva actului administrativ fiscal, ci cauţiunea a fost instituită de legiuitor exclusiv pentru a se putea solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal. S-a mai reţinut, de instanţa constituţională, că nu este restricţionat accesul la justiţie ca urmare a valorii exagerate a cauţiunii ce trebuie depusă pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal, legiuitorul putând institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege.
În mod întemeiat instanţa de fond, luând act de nedepunerea de către reclamantă a cauţiunii stabilită la 15% din suma contestată şi constatând astfel că nu este îndeplinită una din condiţiile de admisibilitate, a respins cererea recurentei-reclamante de suspendare a executării întemeiate pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, se reţine că încheierea atacată este legală şi că motivele de recurs invocate în litigiu nu sunt întemeiate, urmând a se dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de SC E.P. SRL Vrancea împotriva încheierii din 9 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC E.P. SRL Vrancea împotriva Încheierii din 9 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 284/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 286/2011. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
