ICCJ. Decizia nr. 3017/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3017/2011
Dosar nr.1735/54/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 08 iunie 2010, reclamantul O.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea instituţiei pârâte să emită şi să comunice Decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul notificat sub nr. 567/N/2001 situat în Craiova, str. A., nr. 30, în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu plata daunelor cominatorii de 1000 RON/zi de întârziere, până la emiterea deciziei.
În motivarea cererii, reclamantul a expus situaţia de fapt potrivit căreia, prin Dispoziţia nr. 2815 din 23 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Craiova, s-a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, către reclamant, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, notificat sub nr. 567/N/2001 situat în Craiova, str. A., nr. 30. Totodată, s-a arătat că Dispoziţia nr. 2815 a rămas definitivă şi a fost înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, în termen de 30 de zile, împreună cu întreaga documentaţie ce a stat la baza emiterii acesteia, dosarul fiind înregistrat la Comisia Centrală sub nr. 12874/CC, însă, până la această dată, acesta nu a fost soluţionat.
În acest context, reclamantul a susţinut că nesoluţionarea dosarului după trecerea unei perioade de aproximativ 4 ani de la emiterea Dispoziţiei nr. 2815 din 23 ianuarie 2006 este nejustificată, astfel că interesul promovării prezentei acţiuni este unul legitim şi urmăreşte obligarea pârâţilor la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII.
Reclamantul a mai invocat că autoritatea pârâtă nu a luat măsuri eficiente pentru soluţionarea dosarului de despăgubiri în termenul rezonabil la care se referă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi faptul că nu au fost respectate prevederile cuprinse în Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Întâmpinarea depusă în cauză
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând faptul că etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă, că dosarul a fost înregistrat, iar legalitatea cererii de respingere a cererii de restituire în natură a fost analizată. Referitor la modalitatea de soluţionare a dosarelor, pârâta a susţinut că legiuitorul nu a prevăzut un termen de soluţionare, ordinea de soluţionare a acestora fiind stabilită de Comisia Centrală prin Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, ce a fost înlocuită prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, transmiterea dosarelor spre evaluare fiind făcută în ordinea înregistrării lor. În ceea ce priveşte cererea reclamantului referitoare la obligarea Comisiei Centrale la plata daunelor cominatorii, pârâta a arătat că această cerere este inadmisibilă, întrucât faptul că nu a fost emisă Decizia reprezentând titlul de despăgubire nu poate constitui o neexecutare din partea Comisiei Centrale, în condiţiile în care procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost finalizată.
3. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 383 din 20 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul O.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având ca obiect obligare emitere act administrativ, a obligat pârâta C.C.S.D. să emită reclamantului Decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent imobilului imposibil de restituit în natură situat în Craiova, str. A., nr. 30, jud. Dolj, a respins capetele de cerere privind fixarea unui termen pentru emiterea deciziei şi obligarea la daune cominatorii şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în situat în Craiova, str. A., nr. 30, iar, prin Dispoziţia nr. 2815 din 23 ianuarie 2006 a Primarului Municipiului Craiova, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii sub formă de titluri de despăgubiri către reclamant, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi înregistrat sub nr. 12874/CC.
Totodată, Curtea a constatat că reclamantul a început procedura de recuperare a bunului său ori a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001 (nr. 567/N/2001), că autoritatea locală cu competenţe în materia stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv s-a pronunţat la data de 23 ianuarie 2006, iar, ulterior, dosarul întocmit în vederea acordării despăgubirilor a fost transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, însă instituţia pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile până la momentul soluţionării cauzei.
Având în vedere această situaţie de fapt, Curtea a făcut aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că exigenţa respectării termenului rezonabil se referă şi la durata procedurilor administrative şi, pe cale de consecinţă, a reţinut culpa autorităţilor administrative române în procedura de punere în executare a legilor cu caracter reparatoriu, aplicabile în cauza dedusă judecăţii, având în vedere depăşirea unui termen de 10 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii.
Instanţa de fond a mai apreciat că instituţia pârâtă a încălcat şi prevederile cuprinse în Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, prin neîndeplinirea obligaţiei de a emite titlurile de despăgubire, a adus atingere noţiunii de bun, iar absenţa totală a despăgubirilor a produs reclamantului o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că se impune respingerea cererii de obligare a autorităţii pârâte la plata de daune cominatorii, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, s-a prevăzut o procedură specială de sancţionare a autorităţilor, în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive şi irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.
În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care se solicită fixarea unui termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilesc termenul în care autoritatea publică ce este obligată să încheie un act administrativ trebuie să ducă la îndeplinire această obligaţie.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei nr. 383 din 20 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând în drept dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta a solicitat modificarea sentinţei, în sensul respingerii cererii introductive de instanţă ca fiind neîntemeiată, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ţine cont de aspectele obiective şi procedura complexă privind soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamantului.
Astfel, precizează recurenta, în cauza supusă judecăţii, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 2815/2006 a fost transmis de Primăria Municipiului Craiova, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 12874/CC. Totodată, dosarul a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului şi a fost trimis către evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare, astfel încât etapa în cadrul căreia se stabileşte cuantumul final al despăgubirilor depinde de evaluator.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimatul-reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a emite Decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, str. A., nr. 30, pentru care au fost propuse măsuri reparatorii prin echivalent prin Dispoziţia nr. 2815 din 23 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Craiova, în contextul împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată şi reţinute ca atare prin sentinţa recurată.
Înalta Curte constată că reclamantul a început procedura de recuperare a bunului său ori a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001, iar dosarul cu dispoziţia de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentaţia aferentă, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 12874/CC la data de 02 mai 2006, nefiind încă soluţionat.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în mod întemeiat, a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care, într-adevăr, nu poate fi parcursă în termenul general de 30 de zile reglementat în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice. În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activităţi de executare a legii şi stabilirii ordinii soluţionării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil şi a celorlalte garanţii ale bunei administrări.
Deşi argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entităţi (organe învestite cu soluţionarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a situaţiei litigioase a intimatului.
Aşa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancţionat instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative şi prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.
Toate aceste elemente conturează cu pregnanţă caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
La pronunţarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudenţa sa anterioară şi unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: Decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 şi Decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007); Decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008); Deciziile nr. 3857 şi nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2008 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009); Decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 şi Decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011).
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 383 din 20 septembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 3009/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3019/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
